Am cugetat foarte mult înainte de a aborda acest subiect extrem de sensibil al nevoinţelor pustniceşti. Dar Dumnezeu, în nemărginita Lui dragoste, a îngăduit să-l întâlnesc pe părintele protosinghel Varsanufie Gherghel, stareţul Mănăstirii „Pătrunsa“, care tocmai s-a întors din Ţara Sfântă. De la el am aflat despre felul de nevoinţă în chilia de la Hozeva a Sfântului Ioan Iacob.
Ştiu că dorinţa de cercetare a vieţii pustniceşti vi s-a conturat odată cu o anumită călătorie în Ţara Sfântă. Ce a reprezentat ea pentru cuvioşia voastră?
Mai întâi am făcut o călătorie de la chilia Sfântului Hariton până la schitul nostru românesc de la Ierihon, mergând prin pustiu vreo 30 km. Dumnezeu a rânduit să avem o călăuză, un părinte cu o trăire aparte, care de multă vreme cerceta acele locuri, atât în scop duhovnicesc, cât şi istoric. Este vorba despre părintele Filoteu, de la Mănăstirea „Petru Vodă“, care ulterior a scris o carte cu învăţăturile pe care a reuşit să le culeagă de la Părinţii pe care i-a cercetat şi care i-au împărtăşit din trăirile lor la pustie. Această carte, cu multe adăugiri şi îmbunătăţiri, era rodul trăirii sale printre pustnicii Hozevei. Cu siguranţă aceea a fost cea mai fericită zi din viaţa mea, pentru că erau o altfel de trăire, altfel de gândire, alt fel de a fi în acele locuri ale sfinţeniei desăvârşite. Erau o permanentă dorinţă de cercetare duhovnicească, de care aveam atâta nevoie, şi o trăire a unui dor de Dumnezeu, care acum se împlinea în această binecuvântată călătorie. Abia acum aveam să înţeleg greutatea vieţii ascetice, pe care Părinţii pustiei o trăiau. Pustiul Hozevei a dat omenirii cel mai de preţ dar al vieţuirii întru Hristos, prin sfinţi desăvârşiţi ca Ioan Iacob Hozevitul, Sfântul Gheorghe Hozevitul, Sfântul Hariton, cu impresionanta sa poveste de viaţă, şi alţi nenumăraţi sfinţi necunoscuţi.
Dacă ar fi să definiţi o lume a rugăciunii, între locurile de vieţuire a sihaştrilor din Valea Hozevei, până la sfintele moaşte, pe care le cinstesc creştinii de pretutindeni, care ar fi traiectul acestui spaţiu ascetic?
Fiecare dintre aceste peşteri era un lăcaş de nevoinţă, cum numai cine ajunge acolo cunoaşte. Sihaştrii au trăit dintotdeauna într-o nemărturisită taină. În pustiul de pe Valea Hozevei se mai păstrează şi astăzi câteva bisericuţe, acolo unde duminica şi la sărbători aceşti trăitori ai pustiei coborau la Sfânta Liturghie, spre a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Imediat după slujbă, urcau înapoi la chilie. Sfântul Ioan Scărarul spune foarte clar că „cel care nu este cercat în trăirea vieţii pustniceşti nu poate să dea sfaturi celor de la pustie“. De-a lungul vremii, în aceste pustiuri s-au nevoit călugări veniţi de pretutindeni, pentru ca mai târziu să fie găsite oseminte „galbene şi frumoase“ cu mireasmă de sfinte moaşte. Dumnezeu a îngăduit ca şi la Mănăstirea „Pătrunsa“ să ajungă sfinte moaşte ale unor sfinţi necunoscuţi din Pustiul Hozevei, moaşte care au fost găsite în altarul unei bisericuţe din imediata apropiere a peşterei Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, la care, cel mai probabil, acesta se împărtăşea cu Sfintele Taine.
Cum arată astăzi locul de nevoinţă al Sfântului Ioan Iacob, cum arată chilia în care s-au găsit atâtea mărturii ale vieţuirii sale acolo, de la obiecte personale până la manuscrise izvorâte din permanenta sete de Dumnezeu?
Peştera în care s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob Hozevitul este una în care vieţuirea este foarte grea. Pentru a ajunge acolo, trebuie să urci pe o funie, cu multă trudă, în condiţii nu tocmai sigure. Sfântul avea un program pustnicesc foarte sever, de la care nu se abătea niciodată. Cât despre chilie, aceasta este asemenea unui cuib de vulturi, unde accesul este cumplit de greu, dar este un loc unic, extrem de favorabil rugăciunii şi nevoinţei pustniceşti a sihastrului autentic, a nevoitorului ascet care vrea să se lepede de toate şi să-L urmeze pe Dumnezeu. În spaţiul acela ascetic au existat şi un mic cuptor, unde monahul îşi făcea prescura pustnicească, şi o laviţă pe care îşi ţinea toate cele de trebuinţă. Chilia sfântului este de fapt o peşteră, dispusă pe două niveluri şi, aşa cum spuneam, este nebănuit de greu de ajuns acolo, aproape imposibil pentru călugărul neexperimentat. Imaginaţi-vă un bloc de cincisprezece etaje, cam asta este înălţimea la care se află grota nevoinţei acestui sfânt român, acolo unde a plămădit în vas ales dorul după Dumnezeu, alegând acest mod de nevoinţă în Pustiul Hozevei. Sfântul avea un program pustnicesc de la care nu se abătea niciodată. În chilia sa au fost găsite scrisori către cei dragi, pe care îi lăsase în ţară, scrierile şi poemele izvorâte din setea de Dumnezeu, de neîncetată rugăciune, de mântuire. Aceste manuscrise rămase de la Sfântul Ioan Iacob sunt darurile pe care acest bineplăcut sihastru le-a lăsat moştenire în locul cel mai de preţ al vieţuirii în Hristos, Ţara Sfântă.
Mi-e greu să vă întreb ce aţi simţit în momentul în care aţi păşit în peşteră, pentru că mi-aţi mărturisit de la început că primul pas în locul acela v-a cutremurat sufleteşte. Mă iertaţi, părinte, dar aş vrea să ştiu, cum aţi simţit duhul Sfântului Ioan Iacob Hozevitul?
Puţini sunt cei ce ştiu care este adevărata chilie a pustnicului român, dar şi mai puţini cunosc detaliile acestui loc sfânt şi asta pentru că a ajunge acolo ţine doar de ajutorul şi îngăduinţa lui Dumnezeu... Eu am primit acest dar de preţ al binecuvântării de a mă nevoi acolo, cu bucurie, cu nădejdea mântuirii, dar cu dorinţa fierbinte de a-mi plânge păcatele. Mi-e greu să redau în cuvinte starea pe care am trăit-o în chilia sfântului... Când am păşit pentru întâia oară acolo m-am cutremurat sufleteşte, am atins cu teamă locuri şi lucruri pe care sfântul însuşi le atinsese, nu ştiam dacă prezenţa mea acolo era reală sau pur şi simplu visam! Cărui fapt se datora această minune? Trăirea în peştera Sfântului Ioan Iacob Hozevitul este dincolo de orice taină. Fiecare român care ajunge la Hozeva, la racla cu moaştele sfântului, trăieşte şi împărtăşeşte această bucurie a faptului că un monah român a fost chemat în Ţara Sfântă pentru a se nevoi şi a se ruga pentru noi. Duhul Sfântului Ioan Iacob este un duh care nu se separă de sufletele alese, care poartă mereu dorul după Dumnezeu. Şi nu vorbim aici de faptul că voia lui Dumnezeu a fost ca eu să ajung să mă nevoiesc în locul acela ales de rugăciune, vorbim de toţi aceia care au avut bucuria de a păşi pe pământul din Pustiul Hozevei şi al căror suflet cu siguranţă a fost sensibilizat de bucuria întâlnirii cu duhul sfântului atât de drag nouă. Oriunde ne-am afla în această lume, ca trăitori, purtăm cu noi acest duh al vieţii autentice pe care Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a trăit-o din dragoste pentru Dumnezeu.
