Unitatea socială fundamentală nu e individul, ci familia

După 1990, România a pornit pe un drum al marilor schimbări. Toate schimbările sunt marcate mai ales de semnele reîntemeierii libertăţii. "Integrarea în UE nu le-a cerut românilor să plece în lume şi să-şi părăsească familiile, precum nici Revoluţia din 1989 nu a determinat criza avorturilor. Căpătarea libertăţilor, mai degrabă, a relevat lipsa de ataşament faţă de valurile vieţii şi ale demnităţii omului." O mulţime de noi mentalităţi, de asemenea, cum ar fi cele legate de criza familiei sau de percepere a bunăstării vieţii, nu pot fi încă îndreptate. Excelenţa Sa Marius Lăzurcă, ambasadorul României la Chişinău, se arată însă optimist. "Într-o formulă sintetică, aş spune că Biserica e martorul viu şi depozitarul fidel al unor valori, iar forţa acestor valori nu va înceta niciodată să interpeleze conştiinţe, să încălzească inimi şi să umple de bucurie suflete."

Domnule ambasador, în ce măsură vă găsiţi un loc dvs., un tânăr cărturar, cu orizont larg, cu mentalitatea tipică unui creştin viu, în lumea politică de azi?

Întâi de toate, vă mulţumesc pentru cuvintele bune. În al doilea rând, legătura mea cu lumea politică de azi e mai curând indirectă, aşa cum o şi dictează rigorile carierei diplomatice. Prin statut, diplomaţilor le este refuzată angajarea nemijlocită în politica partizană, din motivul perfect raţional de a rămâne în serviciul interesului public general. Pe de altă parte, totuşi, diplomaţii sunt instrumentele prin care politica externă - formulată întotdeauna de politicieni - se duce la îndeplinire. Acest fapt simplu pune orice funcţionar al serviciului extern în contact strâns, cotidian uneori, cu elita politică a ţării pe care o serveşte. Aceasta ar fi, în sinteză, descrierea raportului meu cu universul politic. Pentru a răspunde, în fine, întrebării dumneavoastră, voi spune că nu am resimţit niciodată vreo dificultate specială în a-mi găsi locul în, până la urmă, universul meu profesional. Am simţit mereu că mă pot întemeia pe resursele de moderaţie, discernământ şi realism proprii, în fond, ortodoxiei. E vorba despre virtuţi pe care Biserica noastră le-a exersat de la bun început, din vremea primei comunităţi ierusalimitane, trecând prin experienţa imperială bizantină, a ocupaţiei sau suveranităţii otomane, până în epoca modernă. În toate aceste secvenţe istorice, familia credincioşilor s-a aflat, pe de-o parte, în contact cu "mai-marii acestei lumi", fără să fie, pe de altă parte, "din lumea aceasta". Este în acest paradox imaginea sintetică a oricărei imitatio Christi: participare compătimitoare la viaţa aproapelui şi tensiune neîntreruptă către "lumina cea neînserată". Un paradox zidit - din întâmplare? - în chiar adâncul limbii noastre, care formează din aceeaşi rădăcină şi "lume", şi "lumină".

Sunteţi solidar cu vreun grup de tineri care activează în vreun domeniu al vieţii publice de azi?

Da, mă simt solidar cu grupul din jurul ministrului Teodor Baconschi şi aflat la originea creării Fundaţiei Creştin-Democrate. Aş îndrăzni să spun că e vorba de o comunitate de prieteni întemeiată biografic pe o sumă de experienţe comune - ataşamentul faţă de Biserica Ortodoxă, studiile în străinătate, decizia senină de repatriere - şi, în al doilea rând, pe un anumit număr de valori - libertatea exersată responsabil, solidaritatea comunitară, credinţa în existenţa unui bine comun tangibil, patriotismul realist. Ne mai leagă, de asemenea, faptul că exersăm cu toţii meserii care ne pun nemijlocit în serviciul public.

Se poate spune că generaţia dvs., şcolită la mari universităţi occidentale, activează astăzi cu succes în învăţământ sau în zona politicilor culturale?

Eu sunt rezervat în privinţa ideii de generaţie, dintr-o prudenţă, cred, întemeiată. "Generaţia" sugerează ideea unei naşteri în comun, a unui fond "genetic" împărtăşit, a unei solidarităţi întemeiate, prin urmare, pe cauze efective, nu elective. Sunt înclinat să cred că "generaţia" nu e o solidaritate de vârstă sau de circumstanţe istorice, ci de opţiuni. Mă simt, prin urmare, coleg de generaţie - să fiu iertat! - şi cu pr. Rafail Noica sau Andrei Pleşu, dar şi cu Teodor Baconschi, Petre Guran, Adrian Papahagi, Toader Paleologu, Mihail Neamţu, pentru a numi doar câţiva dintre cei pe care îi simt apropiaţi. Iar întâmplarea face, într-adevăr, ca mulţi dintre cei numiţi sau nenumiţi mai sus să fie angajaţi în serviciul public - ca politicieni, diplomaţi, profesori, cercetători.

Familia şi valorile ei nu trebuie să-şi caute salvarea la stat

Care ar fi problemele familiei româneşti de azi?

Nu ştiu în ce măsură pot face judecăţi generale, aşa încât aleg să mă refer mai curând la propria mea experienţă. Aş spune mai întâi că mentalitatea ambiantă îi pregăteşte pe tineri mai curând pentru ideea de cuplu, decât pentru cea de familie. E aici una din consecinţele generalizării, graţie romantismului, a concepţiei medievale de fin amors, a dragostei cavalereşti, caracterizată în sinteză de un soi de pasionalitate implacabilă. Surprinşi de acest "blestem" amoros, tânărul şi tânăra nu au în fond decât opţiunea de a se supune şi de a forma un cuplu, întemeiat pe un fel de hipnoză reciprocă şi destinat în cele mai multe cazuri unui final tragic. Acest unhappy ending al cuplurilor de tip Romeo şi Julieta demonstrează de fapt că perechea, doimea, nu-şi poate fi suficient sieşi şi că, fără deschiderea pe care o dau pruncii, cuplul pare să fie întrucâtva şchiop, inadecvat vocaţiei sale fireşti. Aceasta e pentru mine una din dificultăţile tinerelor cupluri de azi: sunt gata să se iubească până la moarte (a pasiunii), dar mai puţin pregătite să facă şi copiilor loc în viaţa lor.

O a doua problemă la care m-aş referi e relativa devalorizare a mamelor. Întâi de toate, tindem azi să o privim pe viitoarea mamă ca pe un caz medical, o persoană pe care, de voie - de nevoie, o supunem unei sumedenii de controale, analize, consultaţii. Una din primele experienţe ale gravidei este aşadar aceea a realităţii, nu de puţine ori sordide, a spitalelor noastre, aşa încât nu e surprinzător dacă va ezita să treacă din nou prin aceasta. În al doilea rând, dacă viitoarea mamă munceşte, situaţia ei tinde să fie percepută la locul de muncă drept un soi de handicap, un inhibitor al performanţelor şi avansării profesionale. Nu e de neglijat nici impactul descurajant al gravidităţii şi naşterii asupra veniturilor familiei. Ei bine, toate aceste elemente formează un fel de sistem contraceptiv ad-hoc şi probabil neintenţionat. Confruntată cu această perspectivă, virtuala mamă va şovăi, se va clătina şi, nu de puţine ori, va decide împotriva înclinaţiei fireşti de a avea copii.

Cum este privită, astăzi, în România, familia? Faceţi trimitere la diferite tipuri de realităţi, la diferite idei şi concepte despre o asemenea instituţie.

Aş mai adăuga faptul că pare să se manifeste un soi de orbire cu privire la legătura directă dintre bunăstarea - morală şi psihologică, în primul rând - a familiei şi situaţia generală a societăţii. Am uneori sentimentul că ne amăgim cu ideea că e suficient ca indivizii să fie în mod autonom fericiţi pentru ca societatea în ansamblu să fie armonios funcţională. Personal, aş înclina să cred că ar fi necesară o revenire la ideea că unitatea socială fundamentală nu e individul, ci familia, adică grupul întemeiat pe legături naturale şi elective, micul laborator de solidaritate care transformă indivizii în persoane. Pe cale de consecinţă, poate că ar fi util ca politicile asistenţiale să fie mai apăsat focalizate asupra familiei, înţeleasă ca mediu protector fundamental, ambient în care persoana cu dificultăţi îşi poate găsi în egală măsură mângâierea şi rolul social.

Ce politici ar trebui promovate pentru întărirea încrederii în familie? Pentru a salva valorile ei la noi?

Întâi de toate, familia şi valorile ei nu trebuie să-şi caute salvarea la Stat. Experienţa mesianismelor seculare ale secolului al XX-lea mă face extrem de prudent în a atribui Statului roluri pe care, de fapt, nici nu e chemat să le îndeplinească. Cu această rezervă, voi spune că în această privinţă rolul Bisericii - şi chiar al vieţii asociative seculare - poate fi mai important. Cred, prin urmare, mai curând în iniţiativele şi acţiunea persoanelor libere care descoperă şi întreţin funcţiile esenţiale ale familiei. Statul e prea stângaci pentru a ne da convingător lecţii despre rolul familiei ca mediu şi ocazie ale unor experienţe fundamentale: a dragostei, solidarităţii, naşterii, suferinţei, morţii, credinţei, bunei educaţii şi bunelor maniere. Rolul Statului poate fi acela de a lua seama şi a utiliza imensul potenţial de energie pozitivă pe care familiile fericite îl pun firesc la dispoziţia comunităţii. Un singur exemplu: Statul ar putea stimula financiar sau fiscal funcţia educativă naturală a familiei. În loc să trecem ritualic şi ipocrit, în fiecare toamnă, prin aceeaşi criză a grădiniţelor, ar fi poate util să încurajăm micul antreprenoriat în domeniu, adică asocierea mai multor familii, solidarizate de aceleaşi convingeri, în vederea creşterii şi educării în comun a pruncilor lor.

Valorile nu dispar, ele supravieţuiesc modelor, tendinţelor, înclinaţiilor noastre momentane

Globalizarea, ca şi integrarea României în spaţiul economiei occidentale sau al vieţii sociale şi politice, ca cel al Uniunii Europene, determină doar primii paşi spre o anume deteriorare a valorilor culturale locale?

Valorile circumstanţiale, cele prin urmare dependente de context, ambianţă, situaţie evoluează firesc în relaţie directă cu circumstanţele de care depind. O să vă dau un exemplu, uşor trivial, dar poate suficient de grăitor. La Ministerul de Externe al României există o serie de portrete cu toţi miniştrii care au condus instituţia de la fondarea ei. Parcurgând aceste portrete am realizat că, începând cu un anumit moment - l-aş situa după 1918 -, intervine în această portretistică aulică o diferenţă frapantă: dispar bărbile şi mustăţile şefilor diplomaţiei române. Dacă în perioada inaugurală acest accesoriu al masculinităţii era omniprezent, după deceniul al IV-lea al secolului precedent el devine mai curând excepţional. Iată una din valorile circumstanţiale - adică importantă într-o anumită perioadă, dar supusă erodării şi finalmente dispariţiei odată cu trecerea timpului. Să ne înţelegem: nu e vorba despre un simplu detaliu cosmetic, ci despre imaginea despre sine a bărbatului unei epoci istorice anume, despre felul în care încerca să-şi adecveze imaginea exterioară la portretul ideal pe care îl păstra în minte. Pe de altă parte, cred că anumite valori nu dispar. Devin eventual mai puţin populare, sunt ilustrate mai curând de o minoritate, ajung aparent desuete şi par să intre progresiv în eclipsă, dar în fond supravieţuiesc modelor, tendinţelor, înclinaţiilor noastre momentane. Când spun asta am în minte mai cu seamă promisiunea că "cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece".

Ce se poate face pentru a preîntâmpina prelungirea şi adâncirea crizei valorilor în acest context? Iată, şi familia, în general, în România, are de suferit de pe urma unei asemenea extinderi? Mulţi români sunt nevoiţi să muncească şi să trăiască astfel despărţiţi.

Aş introduce câteva nunaţe. Extinderea Uniunii Europene nu a forţat pe nimeni să îşi părăsească familia. Libertatea de circulaţie în spaţiul comunitar a fost doar ocazia utilizată de unii - nu de toţi - dintre compatrioţii noştri de a-şi optimiza veniturile şi perspectivele profesionale, uneori - nu întotdeauna - cu preţul abandonării vremelnice a familiei. În acest sens, ce a fost integrarea europeană: o catastrofă a valorilor, cum pare că sugeraţi, sau o dezvăluire a adevăratelor noastre valori? La fel, Revoluţia din 1989 nu a provocat criza avorturilor, ci a revelat lipsa noastră de ataşament faţă de valorile vieţii şi ale demnităţii omului. Trăim vremuri privilegiate, în care libertatea pare din ce în ce mai puţin îngrădită. Dar aceasta nu ne eliberează de datoria discernământului şi de responsabilitatea fidelităţii faţă de ceea ce avem mai preţios.

Creştinismul a fost mereu un fenomen public semnificativ

În ce măsură cultura creştină îşi extinde astăzi aria în politic? Aveţi contacte diverse, puteţi sesiza acest fapt în realitatea cea mai diversă, adică în felul cum gândul şi fapta oamenilor rămân nesmintite la lucru, în mod obişnuit.

Aşa cum sugeram într-un răspuns anterior, creştinismul a fost mereu un fenomen public semnificativ şi a avut, prin urmare, legături cu sfera politică. Să nu uităm, de pildă, că bazileul bizantin era numit "episcop al celor din afară", adică responsabilul de drept divin al treburilor care, deşi în afara Bisericii, o influenţau nemijlocit. Să ne amintim de asemenea de rolul pe care învăţătura Bisericii l-a avut, până de curând, în modelarea moravurilor publice şi a comportamentului politic. Într-un mod mai discret, acest rol a supravieţuit până astăzi, mai cu seamă în state cu o majoritate confesională solidă - cum e cazul României. Într-o formulă sintetică, aş spune că Biserica e martorul viu şi depozitarul fidel al unor valori - expuse, de pildă, magistral în Predica de pe Munte - şi că forţa acestor valori nu va înceta niciodată să interpeleze conştiinţe, să încălzească inimi şi să umple de bucurie suflete. Şi chiar dacă aceste conştiinţe, inimi şi suflete ni se vor părea cândva prea puţine, să nu ne pierdem cu firea şi să ne amintim că "puţin aluat, toată frământătura dospeşte".

În ce măsură se poate vorbi despre o extindere a culturii teologice în învăţământ - de la învăţământul liceal până la cel universitar - sau în diferite instituţii de cultură, în teatre, în edituri etc.?

Înclin să cred că, prin comparaţie, cultura teologică este vie şi prezentă în România. Am uneori sentimentul că suntem în prezenţa unei renaşteri neopatristice, cel puţin la nivel cultural, dacă nu altminteri. Interesul pentru cartea teologică este în continuare nedezminţit, dezbaterea teologică de idei e încă dinamică, interesul pentru studiile academice dedicate ştiinţelor sacre e confirmat de la an la an. Văd în aceasta o extraordinară vitalitate a Bisericii noastre şi o promisiune a unor perspective frumoase. E în fond confirmarea centralităţii tradiţionale a teologiei în ansamblul ştiinţelor umaniste, o centralitate despre care mărturiseşte istoria celor mai vechi şi prestigioase universităţi europene, fondate toate în jurul unui nucleu de studii sacre.

Ambasadorul Marius Lăzurcă, carte de vizită

Marius Lazurcă (n. 1971) este licenţiat în limba şi literatura franceză şi română (Universitatea de Vest din Timişoara) şi literatura comparată la (Universitatea Paris IV-Sorbonne). Tot la Universitatea Paris IV-Sorbonne şi-a susţinut şi doctoratul în istorie-antropologie (2003). A publicat mai multe volume individuale. A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara pentru volumele "Invenţia trupului" (1997) şi "Zeul absent" (2001) şi a avut mai multe contribuţii în volume colective. Deşi este tânăr, are o experienţă profesională foarte bogată. Din 1993 până în 2001, a obţinut diferite burse de studii (Ecole Normale Superieure (1998-2001), Gladstone Residential Library (Hawarden, Marea Britanie, 2001), OSI Relink prin New Europe College (1993-1995)). În anii 2006-2010, a ocupat postul de ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun. Este căsătorit şi are şase copii.