▲ „În acest domeniu al asistenţei familiei şi copilului se simţea şi încă se simte o lipsă de suport specializat pentru familie şi copil, un deficit major în sfera serviciilor care ar ajuta mult familia, în general, şi mai ales familia tânără“ ▲ „În familie, trebuie pus accentul pe educaţia timpurie a copilului, etapă foarte adesea lăsată la întâmplare, nestructurată sau chiar neglijată la noi, din diferite motive. Etapa de formare în perioada 0-3 ani este una cu semnificaţie majoră în dezvoltarea copilului şi cu impact direct în viaţa ulterioară de tânăr şi adult“ ▲ „Ar fi păcat ca globalizarea să distrugă convingeri, dar şi sentimente de căutare a identităţii comunităţilor locale, care ne dau stabilitate şi ne induc o stare de securitate într-o lume în mişcare, instabilă“ ▲ „Vârstnicul este o categorie care a fost neglijată, iar acum se află într-o situaţie similară cu cea în care se afla copilul în anii 1990-1991“ ▲ Interviu cu doamna profesor dr. Elena Zamfir, sociolog, şef Catedră Asistenţă socială şi psihologie socială, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială a Universităţii din Bucureşti ▲
Doamnă profesoară, cum interpretaţi conceptul acesta de „criză a familiei“? Descrieţi-ne punctul de vedere sociologic, ţinând cont şi de experienţa dvs. de viaţă, şi de ceea ce s-a întâmplat în România, în ultimii 20 de ani.
Eu aş dori să vorbesc despre problemele moderne ale familiei din perspectiva politicilor sociale şi a cerinţelor presante referitoare la dezvoltarea unor servicii de asistenţă socială personalizate. Acest fapt a contribuit la reapariţia asistenţei sociale la noi, imediat după Revoluţie, după o întrerupere de peste 20 ani. În acest domeniu al asistenţei familiei şi copilului se simţea şi încă se simte o lipsă de suport specializat pentru familie şi copil, un deficit major în sfera serviciilor care ar ajuta mult familia, în general, şi mai ales familia tânără. Serviciile individualizate de sprijin pentru copil şi familie ar putea ajuta la perfecţionarea carierei profesionale a femeii, la munca acesteia în gospodărie/familie, la integrarea ei piaţa muncii, la întărirea solidarităţii în cuplu, la crearea unui echilibru între viaţa de familie/privată şi muncă etc. Nu ar trebui încurajată, mai ales în familia tânără, rămânerea acasă a femeii în scopul creşterii şi îngrijirii copiilor sau al îndeplinirii responsabilităţilor familiale prin sacrificarea vieţii profesionale sau prin deprofesionalizarea activităţilor pe care aceasta le desfăşoară. Orice întrerupere, mai ales pe termen lung, îi aduce femeii prejudicii în cariera profesională. O asemenea situaţie are adesea efecte nedorite şi în planul intim al vieţii de familie, ducând, uneori, la disoluţia/dezorganizarea cuplului familial.
Dar, dacă politicile sociale de suport pentru tineri ar fi orientate spre găsirea unor soluţii eficiente de acces al tinerilor la o locuinţă decentă, separată de familia lărgită, dacă ar crea condiţii de integrare rapidă pe piaţa muncii prin dezvoltarea unor locuri de muncă corespunzătoare calificării/profesiei şi performanţelor lor, dacă ar diversifica gama de sprijin specializat pentru mamă şi, mai ales, pentru perioada de creştere a copiilor cu vârste între 1-3 ani, precis am asista la o schimbare semnificativă în viaţa familiei tinere. Mai ales, se simte acut la noi lipsa de soluţii în sfera serviciilor sociale pentru creşterea copilului cu vârsta de 2-3 ani, cu efecte negative pentru femeie/familie, în special a celor cu probleme cu risc social de marginalizare, întrucât, la noi, grădiniţa poate acoperi doar perioada de după 3 ani a copilului, iar concediul de creştere pentru copil este de numai 2 ani. Rămâne, astfel, un an din viaţa copilului fără sprijin familial/matern sau fără sprijin specializat în sfera serviciilor.
Educaţia timpurie a copilului este, foarte adesea, lăsată la întâmplare
Aţi scris multe cărţi pe această temă, credeţi că ideile dvs. au fost receptate, au fost înţelese sau acceptate de clasa politică, de-a lungul ultimilor ani? Avem oameni politici care sunt atenţi la problemele de familie? Sau acestea constituie, cumva, o anexă a programelor politice?
Fiecare ţară are particularităţi distincte privind modul de evoluţie a acestei problematici sociale complexe. După Revoluţie, cercetările noastre în domeniul familiei şi copilului au fost receptate ca un reper pentru unii dintre decidenţii politici. E drept că au fost perioade în evoluţia relaţiei dintre comunitatea academică şi decidenţii politici foarte diferenţiate. Personal, am contribuit foarte mult la pachetul legislativ de protecţie şi asistenţă socială a familiei şi copilul în România, chiar dacă, în final, propunerile făcute nu le-am regăsit aşa cum au fost formulate iniţial. Am ajutat prin cercetări de tip acţiune/schimbare la crearea unor servicii de suport, la impunerea unor standarde de calitate pentru serviciile din asistenţa socială. În momentul de faţă, sunt expert în cadrul unei reţele universitare europene (30 de universităţi) acreditate ca experţi pe lângă Comisia Europeană, din cadrul Directoratului Politici sociale şi oportunităţi egale/egalitate de şanse, la Bruxelles. Alături de reprezentanţi ai altor 30 de universităţi din Europa, anual, facem rapoarte privind modul în care România şi celelalte ţări din Europa ating acele elemente comune stabilite prin proiectele europene privind familia şi copilul, privind reconcilierea dintre viaţa profesională şi viaţa de familie, privind stabilirea acelor indicatori referitori la rata şomajului şi la flexibilitatea pe piaţa muncii, calitatea vieţii în familia tânără, reconversia profesională şi noi oportunităţi de acces pe piaţa muncii a membrilor din familie, pe grupe de vârste, interzicerea muncii copilului etc. Toate acestea sunt elemente stabilite prin obiective strategice la nivel european. Noi am semnat documente privitoare la interzicerea muncii copiilor, la dreptul lor obligatoriu la educaţie, la protecţia lor faţă de orice fel de abuzuri, dar nu totdeauna asemenea acte imperative pentru drepturile copilului le regăsim la nivelul vieţii lor zilnice. Copilul are multiple cerinţe de dezvoltare şi cea mai importantă dintre ele este educaţia şi formarea personalităţii lui pe etape distincte, în funcţie de vârstă. De aceea, în familie, trebuie pus accentul pe educaţia timpurie a copilului, etapă foarte adesea lăsată la întâmplare, nestructurată sau chiar neglijată la noi, din diferite motive. Etapa de formare în perioada 0-3 ani este una cu semnificaţie majoră în dezvoltarea copilului şi cu impact direct în viaţa ulterioară de tânăr şi adult. Dar această perioadă de educaţie şi formare a rămas periferică în dezvoltarea copilului şi, aş spune, chiar ignorată după Revoluţie.
Se vorbeşte foarte mult în societatea noastră despre violenţă. Pe de o parte, se vorbeşte despre violenţa în familie, iar, pe de altă parte, apare un tip de violenţă neprecizată, care nu-i la vedere, ci care-i insinuată, în psihicul copilului. Acest tip de violenţă, de fapt, mai târziu, se regăseşte în actele de violenţă în societate, din şcoli, pe stradă. Aşa apar fenomene de alienare, cum ar fi grupurile emo, a găştilor de cartier, a celor care folosesc droguri. Care sunt sursele acestui model de viaţă violentă? Acum, tratăm violenţa nu la cauze, ci la consecinţe.
E o întrebare foarte binevenită şi o observaţie foarte întemeiată. Violenţa are foarte multe cauze. Noi trebuie să acţionăm asupra ei ca s-o prevenim şi s-o îndepărtăm prin acces direct la sursele care au generat-o. Dacă ar fi o singură cauză, ar fi uşor de identificat şi uşor de răspuns. Violenţa, în realitate, ca fenomen complex bio-psiho-socio-cultural de viaţă este greu de identificat prin cauzele numeroase ce stau la baza lui şi foarte greu de prevenit, de controlat şi de recuperat în timp. Mai ales la tineri, la adolescenţi, la copii, violenţa nu este vizibilă şi perceptibilă imediat, ci ea apare în timp prin stări succesive de tensiune, de frustrări, de nemulţumiri, de mici conflicte etc. Ea implică şi un nivel emoţional-afectiv şi poate, în timp, să creeze frustrări, nemulţumiri profunde, care se regăsesc în manifestări şi acţiuni nesociale, iraţionale, agresive care sfidează normele sociale. Iar legătura dintre frustrare şi violenţă este apoi directă, conform teoriei relaţiei dintre frustrare şi agresivitate. Cu cât gradul de frustrare a indivizilor este mai mare, cu atât va creşte violenţa, agresivitatea în acea comunitate. Şi grupurile cu risc de marginalizare care sunt predispuse, prin situaţiile lor economico-financiare, spirituale la nemulţumiri şi tensiuni zilnice au o expunere mai mare la acest fenomen cu implicaţii grave în planul echilibrului şi securităţii comunitare. Datorită unui deficit de valori morale incorporate în comportament, datorită lipsei de educaţie în sfera sensibilităţii lor emoţionale, indivizii şi grupurile marginalizate pot ajunge uşor la asemenea acte de violenţă/agresivitate. M-aş referi aici la un mare sociolog, Robert Merton, care, definind comportamentul delincvent, spunea că nu există comportament anormal, ci un răspuns normal la condiţii anormale de viaţă.
„Ar fi păcat ca globalizarea să distrugă identitatea care dă stabilitate comunităţilor“
Pornind de la aceste relaţii de la individ la individ şi de la importanţa individului, nu ca om, nu ca persoană, ci ca element într-un mecanism social, care, la rândul lui, este înglobat într-o societate determinată de interese economice şi materiale, să ne gândim ce i-ar putea asigura stabilitatea... Omul, în aceste condiţii, nu mai poate vorbi de valori locale, de grup, de ţară, fapt care i-ar reda stabilitatea, într-un fel. Într-o zonă a extinderii graniţelor, într-o epocă a federalizării Europei, de compactizare, va trebui să ne găsim un loc al nostru în care noi să ne cultivăm stabilitatea.
Mă gândesc aici că sunt multe probleme de accentuat. Una este identitatea noastră în schimbare, identitatea locală, regională, naţională - şi chiar individuală, de ce nu? -, lucruri aflate în procesul schimbărilor naţionale în contextul europenizării şi al globalizării contemporane. Acestea sunt fenomene evidente. Pe de altă parte, ar trebui să ne gândim la modul în care aceste schimbări sunt făcute în interes strict economic, neglijând factorul uman. Eu cred că nu se poate vorbi de o dezvoltare economică fără a vorbi de convertirea ei în bunăstare individuală. E drept că binele economic nu se regăseşte automat în binele uman. Fiecare are logica lui de dezvoltare. Oricum, scopul final al oricărei acţiuni economico-sociale rămâne omul şi propria lui identitate. Procesul europenizării şi globalizării cu efectele lui pozitive, dar şi cu cele nedorite ce apar în timp, nu înseamnă renunţare la propriile valori şi nici la identitatea culturală. Scopurile comune ale unei bunăstări economice nu trebuie să anuleze securitatea dată de sentimentul apartenenţei la o comunitate locală. Comunitatea, în viziunea psiho-sociologică ne aduce „siguranţa într-o lume nesigură“, cum spune sociologul Zygmund Bauman. Conceptul de comunitate, continuă autorul, este unul care are „un înţeles, dar induce şi un sentiment“. De aceea, ar fi păcat ca globalizarea să distrugă convingeri, dar şi sentimente de căutare a identităţii comunităţilor locale care ne dau stabilitate şi ne induc o stare de securitate într-o lume în mişcare, instabilă. Trăinicia valorilor materiale, de dezvoltare economică şi tehnic-informaţională nu poate fi opusă durabilităţii şi stabilităţii spiritului comunitar.
Vârstnicii au devenit categoria cea mai neglijată
Am înţeles că grupul cel mai atins de sărăcie ar fi cel al copiilor. Şi, totuşi, nu se discută despre asta. Se discută de problemele pensionarilor, care sunt, evident, multe, corect puse, dar despre problema copiilor observ că nu se discută...
Aici vreau să precizez un fapt de la început: nu se mai discută foarte mult despre politici pentru copil acum, pentru că s-au discutat foarte mult şi s-au luat măsuri de protecţie pe parcursul celor aproape 20 de ani de asistenţă socială. Şi, de aceea, este adevărat că în momentul de faţă se discută mai puţin despre copil şi mai mult despre vârstnici şi pensionari, care mult timp au fost ocoliţi de măsuri active de protecţie. Deşi şi vârstncii au reprezentat, alături de copii, un segment defavorizat după 1990, el nu a fost, pe perioada tranziţiei, în centrul preocupărilor decidenţilor politici. Copilul a fost, însă, segmentul cel mai protejat din 1990 până în prezent. Sub impulsul şi imperativul cerinţelor europene, copilul la noi a primit, din 1990 până în prezent, treptat şi gradual, un suport sub forma unui pachet legislativ în panul asistenţei sociale şi a unor servicii specializate de suport. Nu s-a întâmplat la fel în sfera suportului pentru vârstnici. Vârstnicii au reprezentat categoria cea mai neglijată. Dumneavoastră însă aţi observat o chestiune de fineţe aici... Ce se întâmplă în momentul de faţă cu vârstnicii în raport cu copii. Constatăm astăzi că, în această perioadă de 20 de ani, pensionarii nu au primit ceea ce trebuiau să primească la timpul potrivit. Pensiile nu au crescut conform cerinţelor pieţii şi costurilor vieţii, nu au apărut servicii specializate de informare pentru vărstnici sau de ajutor la domiciliu, de conştientizare a drepturilor lor. Vârstnicii singuri trebuiau să fie protejaţi de abuzuri cauzate fie de necunoaşterii legii, fie de vârsta înaintată, fie de abandonul şi neglijarea lor în familie. Mulţi au fost, astfel, escrocaţi prin deposedarea de bunuri. La un moment dat, politicile de sprijin pentru vârstnici ar trebui să aibă şi în România, ca în multe alte ţări ale lumii, „o faţă umană“ prin adoptarea unor soluţii în favoarea lor. Aceste soluţii ar fi de natură să le redea încrederea lor în capacităţile normale de viaţă, prelungindu-se astfel, în acele cazuri care permit, vârsta socială activă, cu efecte pozitive în plan biologic, psihologic şi moral. S-ar găsi, potrivit cu nivelul competenţei şi vârstei lor social-active, activităţi sociale cu semnificaţie pentru viaţa lor. Poate lucrul cel mai util pentru ei ar fi grija instituţionalizată pentru nepoţi, copii, sau continuarea vieţii lor profesionale. Lipsind din partea decidenţilor politici aceste preocupări explicite pentru politici centrate pe vârstnici şi noi în cercetările făcute, ne-am axat mai mult pe copil şi nu pe vârstnic. De aceea acum, se poate spune că avem date convingătoare prin care se evidenţiază că segmentul care sărăceşte cel mai rapid în tranziţie este copilul, dar nu sunt date concludente pentru vârstnici.
Revenind la fondul întrebării, mă gândesc că, dacă, acum, ar trebui să fac doar o simplă afirmaţie, fără să fie susţinută şi de cercetări substanţiale, ar fi următoarea: vârstnicul este o categorie care a fost neglijată, iar acum se află într-o situaţie similară cu cea în care se afla copilul în anii 1990-1991. Ar trebui să începem cu pachete structurate de măsuri pentru protecţia vârstnicilor, care să vizeze legislaţia în domeniu, servicii de suport personalizate, grija în familie şi în mediul lor normal de viaţă. Toate acestea însă solicită motivaţie pentru politici active, resurse financiare suficiente şi, mai ales, specialişti. Am văzut şi bătrâni fericiţi în foarte multe ţări din lume, oameni care pot avea o viaţă socială activă, normală până la vârste foarte înaintate. Or, acum, bătrânii, la noi, devin o povară. Mai mult se întreţine şi o falsă problemă considerând că bătrânii pot deveni o povară pentru copii sau pentru generaţia tânără. Se creează, în felul acesta, un conflict artificial între generaţii. Se lasă să se înţeleagă că, prin plecarea unora, ceilalţi le pot ocupa locul. Această presupunere este o iluzie artificial întreţinută, care poate întări fenomenul discriminării după vârstă. Solidaritatea între generaţii a existat şi trebuie să existe, mai ales în momentele de criză. Categoriile în nevoie, după vârstă, nu se exclud unele pe altele în sistemul de protecţie şi asistenţă socială. Copilul, tânărul trebuie să primească aceeaşi atenţie, ca şi vârstnicul. Vârstnicul solicită aceeaşi atenţie pe care a avut-o copilul din 1990 încoace.
▲
Ar trebui ca nici o adopţie să nu rămână, cel puţin timp de 7 ani, neevaluată
Acum văd că se discută în presă redeschiderea adopţiilor. Ce riscuri mai pot avea asemenea politici, având în vedere realităţile din România?
Sper ca adopţiile, acum, în 2009, să nu fie făcute după modelul anilor â90-â94, când ele au fost lipsite de repere profesionale şi morale. „Scandalul adopţiilor“ de atunci s-a datorat faptului că ele nu au fost făcute în interesul copilului. Ele nu au respectat nici legal, nici moral drepturile şi beneficiile copilului. Mai mult, au primat interesele părinţilor sau cel al profitului financiar în defavoarea copilului. Este cunoscut că adopţia, în lipsa părinţilor biologci, reprezintă una dintre soluţiile cele mai bune pentru dezvoltarea normală a copilului şi o alternativă responsabilă la instituţionalizarea copilului dacă respectă cerinţele copilului şi rigorile legii. Este o alternativă viabilă la familia biologică, naturală, întrucât ea poate crea un mediu de viaţă stabil pentru dezvoltarea copilului şi poate oferi copilului condiţii sigure pentru cerinţele lui de formare viitoare. Sper ca redeschiderea adopţiilor să pună accentul cuvenit pe monitorizarea procesului şi să nu fie lăsat la întâmplare. Adopţiile naţionale, care sunt foarte bune pentru mediul natural de dezvoltare a copilului, dar şi mai uşor de supervizat, ar trebui încurajate mai mult. Adopţiile internaţionale trebuie bine evaluate şi nu făcute la întâmplare. Ele nu mai pot fi lăsate pe mâna unor ONG-uri sau firme iresponsabile, care, după cum s-a văzut în trecut, n-au avut decât un interes strict financiar şi n-au urmărit interesul copilului. Evaluarea, care ar trebui făcută în cazul tuturor adopţiilor, solicită specialişti formaţi în domeniul politicilor sociale pentru copil şi familie. Ar trebui - aşa cum se întâmplă în ţările civilizate din lume - ca nici o adopţie să nu rămână, cel puţin timp de 7 ani, neevaluată, nemonitorizată de specialiştii din domeniul protecţiei copilului. Soarta, evoluţia copilului trebuie să fie cunoscută de cei care au încredinţat copilul spre adopţie.
