I N T E R V I U: „Nu putem trăi în afara artei“

Un dialog cu criticul de artă Marina Roman este o îmbogățire și o invitație la a fi mai prezent acolo unde se petrece o întâmplare culturală. De fapt, urmându-i recomandările, nu te poți rătăci în arta contemporană, ci poți doar să pășești spre o destinație din care vei ieși mai frumos sufletește.

Sunteţi un cunoscut şi apreciat critic de artă, cu studii solide atât în domeniul artei teatrale şi cinematografice, cât şi în litere. De unde vine pasiunea dvs. pentru artă? Când v-aţi descoperit talentul de a interpreta şi a pune în lumină realizările artistice?

Marina Roman: Primele mele amintiri sunt cu bunica din partea mamei - o auzeam pe mama spunându-i măicuţă, dar, când am început să vorbesc, am numit-o Mămuţa... şi aşa a rămas, draga de ea, pentru toată familia: Mămuţa. Ea îmi citea poveşti, îmi citea dintr-o Biblie veche, ţin minte şi acum, cu coperţi de pânză albastră. De la vreo patru ani „m-au dat la nemţoaică”. Locuiam la şosea, pe strada Porumbaru, iar Frau Deinu - pentru noi era Dianu - strânsese în jurul ei vreo opt-nouă preşcolari. De la 8 la 12 eram, vara, în Herăstrău, iarna, prin rotaţie, la câte unul dintre noi. Nu aveam voie să vorbim româneşte decât cu ea. De ce spun asta? Pentru că, într-o iarnă - cred că aveam vreo cinci ani jumătate -, venindu-mi rândul să găzduiesc grădiniţa, m-am apucat să le „citesc” colegilor Capra cu trei iezi. Priveam în cartea cu povestea ilustrată, dar fără nici un fel de text, şi povesteam cursiv, interpretând toate rolurile. N-a durat mult până ca Frau Dianu să se prindă că vorbesc româneşte: mi-a luat cartea din poală şi mare i-a fost mirarea când a văzut că erau doar desene colorate acolo. Eu la şcoală am învăţat să citesc, pe la şapte ani şi aproape jumătate. Ei bine, atunci, cu Frau Dianu şi colegii de grădiniţă, am înţeles că îmi place, că pot să povestesc şi că sunt ascultată. Atâta mi-a trebuit! Am continuat cu plăcere. Şi, după cum vedeţi, perseverez. Au urmat olimpiadele şcolare, concursurile de poezie, momentele de glorie când publicam în plachete de versuri pentru şcolari, apoi, în liceu şi studentă fiind, în revista Amfiteatru etc. etc.

V-aţi format gusturile şi preocupările culturale în comunism. Consideraţi benefic acest lucru?

În comunism, dacă aşa se cheamă perioada aceea, mi-am petrecut şi şcoala, şi studenţia, şi ceva ani de muncă. La Facultatea de Limba şi Literatura Română am avut ca specialitate B limba latină şi eram îndrăgostită de lingvis­tica transformaţională - încă mă gândesc cu recunoştinţă la doamna Gabriela Pană Dindelegan: o somitate! Un pic mai târziu, când am trecut la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (azi UNATC), la secţia Teatrologie-Filmologie, am înţeles că a vorbi despre un spectacol de teatru, despre un film, despre un roman sau despre o pictură este un act de creaţie. Şi am mai înţeles că nu poţi vorbi despre artă dacă nu îi iubeşti pe artişti. Când un critic analizează un text poetic (în sensul statuat de Vianu), el vorbeşte despre sine însuşi, devenind, astfel, artist. A fost, după cum se ştie, un timp în care nu prea aflai ce se întâmplă prin lume... Dar nimeni nu ne-a oprit să ajungem la marea literatură, la clasicii muzicii universale sau la marii pictori, la monştrii sacri ai scenei şi marelui ecran. Ce-i drept, am fost privaţi de manele şi de sitcomuri. Când au venit şi la noi telenovelele - îndrăgostită, ce şi acum mă aflu, de Llosa - am recitit cu alţi ochi Mătuşa Julia şi condeierul, roman pe care îl recomand studenţilor mei pentru cursul de televiziune.

Nu ştiu dacă a fost rău sau dacă a fost benefic. Ştiu doar că am învăţat mult şi multe, din varii domenii - am fost aproape în pragul pasiunii pentru anatomie, biologie şi chimie. În gimnaziu, de pildă, aveam ore de desen, dar şi de istoria artelor plastice. Eu înţeleg prin creativitate, în primul rând, capacitatea de a face conexiuni neaşteptate. Totul e să fii în posesia elementelor între care să faci aceste co­nexiuni. Spuneţi-mi: cum puteam eu să fiu romantică şi fericită dacă, într-o seară de vară, pe faleză, încercând, sprijinită de braţul iubitului, să scot firele de nisip din pantofii cu toc, nu mi-ar fi venit în minte imaginea lui Caty Zănoagă? Sigur, eram, din fericire, în cu totul alt context... Nu putem trăi în afara artei, aşa cum nu putem trăi în afara imaginaţiei.

V-aţi apropiat foarte mult de opera lui Andrei Tarkovski, încât aţi făcut doctoratul abordând opera lui. Ce reprezintă pentru dumneavoastră în­tâl­nirea cu filmele lui, unde şi cum îl situaţi în galeria cineaştilor în general?

Prima adevărată întâlnire a fost una ratată. Am văzut la Cinemateca Română Oglinda. Văzusem până atunci Andrei Rubliov şi Solaris, erau între filmele mele preferate, dar atât. Oglinda e un film pe care nu l-am înţeles la prima vizionare. M-a emoţionat şi m-a chemat la el, dar dacă m-ai fi pus să spun două vorbe mi-ar fi fost imposibil. Asta m-a intrigat. L-am revăzut şi mi-am dat seama că este un poem, că trebuie citit în logica poeziei. Şi l-am revăzut, răsvăzut... Şi, din nou, Solaris... Tarkovski zicea că Solaris e filmul care îi place cel mai puţin. Am întrebat-o pe Marina, sora lui, dacă aşa ceva e de crezut, dar a evitat răspunsul. În ce mă priveşte, eu subscriu părerii lui Kurosawa: „Solaris nu este un SF obişnuit. Este un film care aderă perfect la profunzimea gândirii lui Tarkovski”. De apropiat, însă, m-am apropiat în timp ce mergeam foarte des la Mănăstirea Dervent, unde este stareţ primul meu duhovnic, arhimandritul Andrei Tudor. Nu ştiu de ce, am început să-l simt pe Andrei Tarkovski ca pe o rudă de sânge. Am recitit întreaga operă în cheia de la mănăstire. Aşa am căpătat curaj să merg mai departe, să scriu despre Tarkovski, film, teatru şi ortodoxie. Buna intenţie şi aşezarea pe drum au fost imediat răsplătite: Dumnezeu m-a îndrumat spre cel mai bun profesor coordonator pe care l-aş fi putut găsi: regizorul Alexa Visarion, căruia îi mulţumesc. Am scris teza şi am publicat volumul Ambiguitate teatrală şi finalitate liturgică în opera lui Andrei Tarkovski, fireşte, fără să neglijez celelalte filme. Mărturisesc că întâlnirea cu Tarkovski a avut darul de a-mi „organiza” preferinţele cinematografice. Iată-i pe primii zece regizori: Tarkovski, Andrei Wajda, Carlos Saura, Ingmar Bergman, Orson Welles, Nikita Mihalkov, Alain Resnais, Federico Fellini, Dan Piţa şi Alexa Visarion.

Puteţi face o comparaţie între „noul val” de filme ruseşti şi „noul val” de filme româneşti?

Greu de făcut această comparaţie. Pentru că, între regizorii ruşi, primul nume, pentru mine, este Andrei Zviaghinţev. Noul val se conturează cu regizori care vorbesc despre familie, despre viaţa de zi cu zi, despre raportarea la Putere, dar şi despre Dumnezeu şi despre Rusia profundă. Gaz Germanika, Natalia Meşceaninova, Iuri Bîkov sunt doar câţiva... Rămân în zona de interes şi veteranii Nikita Mihalkov şi Andrei Koncealovski. La noi a câştigat teren filmul mizerabilist şi minimalist în exces sau filmul care aruncă piatra pentru a câştiga în festivaluri. Între regizorii „noului val” sunt câţiva care, cu siguranţă, vor rămâne în istoria filmului românesc. Două nume pe care mizez: Nae Caranfil şi Cristi Puiu.

Cred că tinerii noştri regizori nu sunt preocupaţi de temele religioase pentru că... zona este una în care nu au păşit. Nu o cunosc, pur şi simplu. Minimalismul te scuteşte de asociaţii, de trimiteri şi de citate culturale, personajele trăiesc şi vorbesc pe stradă şi ca pe stradă. Dar să avem răbdare, toate la timpul lor...

Există un personaj biblic sau o biografie de sfânt care v-ar plăcea să fie abordată cinematografic? În regia cui aţi vrea să fie?

Sfântul Serafim de Sarov, iar regizorul să fie Andrei Zviaghinţev, dacă tot m-aţi întrebat. Iar la noi... un film de Alexa Visarion despre Sfânta Teodora de la Sihla.

Studenţii dvs. cât de interesaţi sunt de fenomenul cultural-artistic de azi? Ce fel de artă le este mai uşor de receptat?

Sun atraşi de artele vizuale. Şi de film. Să nu vă pară surprinzător, dar într-o promoţie de 80 de studenţi la Jurnalism, jumătate îşi găsesc de lucru în branşă, iar dintre aceştia, 20 sunt foarte buni. Şi interesaţi de fenomenul cultural în general, interesaţi de artă. Din păcate, ei vin taraţi din mediul preuniversitar, se pare că nimănui nu-i prea pasă de formarea lor. Copiilor nu trebuie neapărat să le dai informaţii, ei au abilitatea de a le căuta şi găsi, ci trebuie să le stârneşti curiozitatea. Noi, profesorii, avem datoria de a-i conduce la poarta curiozităţii şi de a le da cheia potrivită. Atât.

Chiar dacă orice clasament este subiectiv, vă rog să faceţi unul, indicând zece filme care ar trebui văzute de orice tânăr pentru a avea un minim bagaj cultural în domeniu.

Imposibil! Cum ziceţi, fiecare îşi face propriul clasament. Da, 100 de filme ar fi o sumă din care fiecare să aleagă zece. Pentru cinematografia română, Magda Mihăilescu şi Cristina Corciovescu au alcătuit un volum top 10: Cele mai bune 10 filme româneşti ale tuturor timpurilor (apărut în 2010). Au votat 40 de critici şi istorici de film, dintre care unii au scris despre aceste filme. Mie mi-a revenit bucuria de a scrie despre două filme, amândouă ale lui Mircea Daneliuc - regizorul din care se trage „noul val” - Proba de microfon şi Croaziera. Cred că oricine vrea să ştie câte ceva despre istoria filmului trebuie, n-avem încotro!, să aibă respect pentru cronologie şi pentru axiologie. Ce ne face plăcere să vede, ce ne distrează... asta-i altă poveste.

Un spectacol din arta vieții

Teatrolog-filmolog, critic de artă, Marina Roman are o bogată activitate poublicistică în domeniu. Este absolventă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, doctor în domeniul Teatru (UNATC) şi conferenţiar universitar la Facultatea de Jurnalism a Universităţii Hyperion-Bucureşti.

Activitatea sa ştiinţifică, editorială şi jurnalistică este axată pe arta vizuală şi artele spectacolului. Între proiectele editoriale amintim câteva: volumul Ambiguitate teatrală şi finalitate liturgică în opera lui Andrei Tarkovski; Fascinaţia Meduzei, poeme ilustrate de graficianul Ion Truică; studiile „Priză directă la realitate - Proba de microfon” şi „Rezervaţia România - Croaziera” în volumul Cele mai bune 10 FILME ROMÂNEŞTI ALE TUTUROR TIMPURILOR; studiul „Zidire pe hotarul dintre real şi imaginar” în volumul De la Ziditorul la Zidirea de Alexa Visarion; studiul „Presa religioasă din România interbelică” în Revista română de istorie a presei;

Jurnalist cultural cu activitate bogată atât în presa scrisă, cât şi în radio şi televiziune, Marina Roman este autoarea unor formate de succes pentru emisiuni de radio şi tv. Printre invitaţii pe care i-a avut în emisiunile sale de radio şi tv se numără: compozitorul Marcel Dragomir, tenorul Ludovic Spiess, criticii de teatru Ludmila Patlanjoglu şi Amza Săceanu, criminalistul Tudorel Butoi, directorul de imagine Florin Mihăilescu, regizorii Nicolae Mărgineanu şi Alexa Visarion, arhitectul Alexandru Beldiman, maica Siluana, academicienii Dan Berindei, Constantin Bălăceanu Stolnici, profesorul univ. dr. Aurel Romilă, actorii Vasilica Tastaman, Mircea Diaconu, Anca Sigartău, George Ivaşcu, Dorina Lazăr, Margareta Pogonat, scriitorii Romulus Vulpescu,Tudor Octavian, artiştii vizuali Devis Grebu, Nicolae Aurel Alexi, Alexandru Ghilduş şi Petre Achiţenie, coregraful Ion Tugearu etc.

După o perioadă în care a fost redactor la Centrala Româniafilm şi la Arhiva Naţională de Filme, Marina Roman a condus, la începutul anilor â90, Biroul de presă al Ministerului Culturii şi Serviciul de relaţii publice al aceluiaşi minister, făcând, practic, o muncă de pionierat în domeniu.