P E R S P E C T I V E: Puterea cuvântului

Se afirmă adesea că puterea cuvântului este mare. Poate prea rar, însă, cele afirmate sunt și exemplificate. Poate prea rar pilda, înainte mergătoare în inima omului, face să se deschidă porțile înțelegerii. Despre cuvântul frumos care însoțește gândul bun se vorbește uneori prin apel la pilde. Cuvântul frumos e ușor de exemplificat și faptele oamenilor obișnuiți devin pilde în depozitul de învățătură creștină din propria noastră minte. Dar cuvântul otrăvit, ale cărui trasee se încheagă prin subteranele ființei pentru a prinde chip asemănător prin fapte, cum poate fi exemplificat? Cine să îi urmărească scurgerea?

Dacă în învățătura creștină puterea Cuvântului ziditor nu este pusă la îndoială, dacă în Pildele lui Solomon cuvintele omului sunt ape adânci, „din rodul gurii lui își satură omul trupul”, iar „moartea și viața sunt în puterea limbii”, în științe cuvântul a început să conteze târziu și doar în acele domenii în care interesul imediat a determinat căutările. Efectele comunicării politice, publicitare, efectele comunicării prin mass-media clasice și prin noile media sunt cântărite, analizate după indicatori ai perfor­manței, și mai ales folosite pentru influențarea dirijată spre rezultate efective: voturi, vânzări, rating, like-uri, share-uri și comment-uri, număr de prieteni virtuali și număr de followeri. Dar despre puterea cuvântului cântărită cu instrumentele științei, despre forța lui ilocuțio­nară, despre cuvintele care împachetează informație (sayings) și cuvintele care angajează acțiunea (doings) s-a vorbit destul de târziu, începând cu 1975, mai întâi prin vocea filosofului britanic John
Langshaw Austin. Nu contează dacă doar performativele lui Austin produc realizarea așa-numitelor acte de vorbire. Cert e că istoria noastră se poate rescrie sub lumina înțelegerii rolului cuvântului care sapă și modelează, asemenea apelor adânci, în lutul devenirii noastre.

Atunci când Carl von Clausewitz, de pildă, își imagina războiul real decupat din războiul absolut, presupunând violență extremă și distrugere, nimeni nu s-a gândit că acele cuvinte încărcate vor produce efecte, în timp, prin reîntemeierea răului în faptele și operele lui Helmuth von Moltke, Friedrich Engels, Vladimir I. Lenin sau Adolf Hitler. Și, cu toate acestea, o lucrare intitulată Despre război nu putea vorbi decât despre război și despre violența explicită. Dar ce facem cu gândul rău prinzând chip în literatură? Ar putea el să producă efecte? Literatura e nevinovată, s-ar zice, și răul poate fi defulare sau nevoie de reîntemeire, răul poate stopa alunecarea spre manierism sau promovarea nonvalorilor pe criterii diferite, cum ar fi cele generaționiste, de exemplu. Și aici e nevoie, însă, de pilde.

În urmă cu mai bine de o sută de ani, în 1909, Filippo Tommaso Marinetti publica primul manifest futurist, urmat de altele dezvoltate în mediul proto-fascist italian al înce­putului secolului XX. Într-un spațiu cultural al cărui principal exponent era scriitorul și omul politic Gabrielle d'Annunzio, cu idei nihiliste și naționaliste exprimate cu vehe­mență, futurismul lui Marinetti și-a găsit mediul propice de dezvoltare. Nu miră, în acest caz, angajarea sa prin negare și distrugere. Nu miră celebrarea falșilor idoli: electrificarea, frumusețile industriale, rafinăriile, fabricile, uzinele, mijloacele de transport, viteze, mașinile de luptă (în special avionul). Încă din 1909, din cunoscutul manifest Ucidiamo il chiaro di luna!, Marinetti își imaginează aeroplanul, deopotrivă „steag de război” și „amantă pasională”, folosit pentru depă­șirea liniei de front și pentru bombardarea inamicului.

Distrugerea dorită a lumilor livrești și a lumii fizice deopotrivă, prin acte de o violență inimaginabilă, a permis dezvoltarea literaturii manifestelor până în punctul de maximă încordare din 1915 (anul intrării Italiei în Primul Război Mondial), intitulat Guera sola igiene del mondo.

Nu întâmplător, unul dintre cei aliniați ideologic mișcării, viitorul general Giulio Douhet, un scriitor amator și un propovăduitor al avangardei (prin articolul Futurismo din La gazzeta del popolo din 1914, de exemplu), avea să preia ideile lui Marinetti privitoare la supremația aviației și să le dea forma studiilor de artă militară din care s-a născut conceptul de „bombardament strategic” (Il dominio dellâaria, 1921). În înțelesul lui Douhet, bombardarea marilor centre urbane din adâncimea tactică a zonei de operații însemna un efect moral considerabil asupra adversarului. Prin lucrarea lui Douhet din 1921 iau naștere principiile războiului aerian și, deloc întâmplător, ideile puse în mișcare de acesta găsesc teren fertil în Marea Britanie, Statele Unite și în special în Germania nazistă care le aplică și înființează armata aerului (Luftwaffe).
Luftwaffe pune în practică pentru prima dată conceptul de „bombardament strategic” în bătălia de la Guernica. Bombardamentul strategic devine Terrorangriffe, dar, în ciuda înspăimântătoarei utilizări a aviației pentru distrugerea oamenilor nevinovați, începând cu Bătălia pentru Anglia, efectul bombardamentelor nu a fost cel scontat. Odată cu inventarea armei nucleare, este atins climaxul în dezvoltarea ideilor puse în mișcare de Marinetti prin bombardarea orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, în 6, respectiv 9 august 1945.

Așadar, 36 de ani și 9.463 de kilometri au despărțit cuvântul încărcat de forță distructivă de efecte, pentru ca din explozia lui să se înalțe ciuperca.

Fie că ne aplecăm asupra istoriei cu instrumentarul științific pe care ni l-a pus la dispoziție Austin, fie că aplecăm urechea la învățăturile lui Solomon și la pildele Noului Testament, lecția aceasta nu trebuie uitată. Puterea cuvântului e neîndoioasă.