P O E Z I E: Gheorghe Simon

Gheorghe Simon s-a născut la 27 martie 1950 la Mănăstirea Agapia. A fost profesor de limba franceză la Școala „Nicolae Grigorescu” din Agapia și a publicat versuri în mai multe reviste de cultură, cum ar fi „România literară”, „Convorbiri literare”, „Timpul”, „Dilema Veche”. A primit și numeroase distincții, cum ar fi premiul revistelor „Luceafărul”, „Ateneu” , „Tribuna”. A fost membru fondator și redactor-șef adjunct al revistei „Opinia studențească”, este membru fondator al Fundației Culturale „Ion Creangă” și este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Gheorghe Simon este cetățean de onoare al comunei Agapia și al orașului Târgu-Neamț.

Putna

Putna proniatoare
îţi iese în cale şi te întîmpină
ca pe un oaspete
de un duh în care ţi-e dat să te vezi
fără de tristeţi sau poveri interioare.

Putna e priinţă şi putinţă a Harului
nerostit vădindu-se
cum deodată ni se arată
nesmintit adeverit
izvorul evlaviei smerit
în aşteptarea Închinătorului
cînd totul e mărturie vie
şi-i prinos de diaconie
în împărăţia de-o clipă a veşniciei.

Şlefuirea muchiilor
celor patru Evanghelii
pînă la ultima literă
spre capătul fără de început
al Duhului nerăzleţit
cum din Pomul vieţii răsar vlăstare
raze mănunchi spre închinare
cu rădăcinile vii răsfrînte în cerul
de deasupra colinelor
împînzite de mioare albe.

În timp ce Păstorul are în grijă
o altă turmă
urmînd agale un îndemn mai înalt
decît poate privirea să cuprindă
şi să pomenească numele toate
înscrise în cartea vieţii
cu litere rotunde frumos arcuite
şi grabnic să fie citite
surprinse în pridvor
de adierea Duhului răcoritor.

Toate împurpurate
pe un crîmpei de rază interioară
cu aripile strînse
din văzduh de văpaie
ni se arată Verbul
în chip de Arhimandrit
cît nu s-a uscat roua zorilor
de pe mormîntul gol al aşteptării
şi nici urma vie a numelui în miniatură
de pe un Tetravanghel
fără să întrerupă izvorul lin al contemplării
de pe fruntea iscusită a Cititorului.

Grabnic, eliberîndu-ne sufletul la intrare
dezrobind pustia
făcînd să se surpe nehotărîrea
de pe fiecare treaptă a Vămilor Văzduhului
cînd nici una din cele treizeci de trepte
nu-i de trecut mai aprig şi mai de temut
decît cea de pe urmă
cînd nu te mai poţi întoarce
şi nici văzduhul a-l răzbate.

Calea Putnei e calea părintească
pînă ajungi la Altarul frîngerii
unde e mai mult loc spre întregire
şi nici timp nu mai trece
răsărind doar clipa de faţă
în ritmul clopotelor
auzindu-ne în ecoul
de dincolo
de mormîntul gol
unde sufletele toate spre asfinţit
răsar în chip înnoit.

Năframa chipului

În abisul trăirii
imediat după moarte
cuvintele toate se vor întoarce
împotriva gîndurilor deşarte
precum tăcerea prăfuită
de pe lucruri uitate
în paragina vieţii pămîntene.

Mai lesne ar fi fost
Verb în dezrobire
precum ispite-n risipire
în devălmăşia văpăii
ce le cuprinde
pe toate ale lumii.
În clipe de răgaz
cînd scapără genunea
în noianul facerii
şi în ardoarea necuprinderii
înflăcărat e Verbul pe culmea
cea mai înaltă a neistovirii.

În clipa supremei treceri
dincolo
e doar zumzet şi freamăt
şi nici un chip să se împotrivească
nici copilăria
strălucind în rodnicia clipei
precum în estuare imaginare
se aud extatici cosaşi
destrămînd tăcerea
iar nouă ne este dat să auzim
doar plînsul celui cuprins de nelinişte.

În aceeaşi clipă a destrămării
pînă se înfiripă zorii istoriei
în cea de pe urmă clipă
a frîngerii şi a răsfrîngerii
în abisul numelor comune
împînzind lumea cu năframa chipului
şi făcînd să se rupă raza copilăriei
în imagini numerice
pe ecranul imaculat
al morţii seducătoare
prin fractali în migrare
în tot atîtea crîmpeie abrupte
făcînd să se vadă mai bine
rănile vii ale sufletului
revelat prin asceză şi mîntuit
doar prin ceea ce
nu va mai putea fi
decît iubire.

E clipa supremei mărturisiri
în faţa unui altar părintesc
cînd nici o literă nu-şi mai află
cuib de moştenire
sălaş de înveşnicire.

Cititorului agonic
i se dezvăluie sensul laconic
a ceea ce se pierde din vedere
precum prin orbire
se resoarbe
ceea ce rămîne
din cartea vieţii
citită în străinime.