POEZIE: Dorina Stoica

Te desenam cu raze de soare

M-am trezit în dimineață asta
cu toți salcâmii în floare.
Dormeai cu zorii de zi sub pernă. 
Te urmăream de după copacii peste care 
căzuse cerul. 
Te desenam cu raze de soare!
Atâtea singurătăți am desenat până ieri 
de mă întreb cum de n-am murit încă. 
Mai bine dă-mi mâna ta iubite!
O să-ți citesc în palmă toate cărțile 
pe care le-ai scris.
Și pentru că mi-e teamă să urc pe scara 
ce duce la sufletul tău, îți voi arunca frânghia 
legată de bucata mea de cer
ca să cobori în mine.

Poeta

mă urmărește
noapte de noapte.
Sufletul ei captiv 
între două lumi, ceață albă, 
aleargă după mine.
Strig!

E prizonieră,
strigătul e mut, acolo nimeni 
nu aude.
E poeta, fără trup aleargă,
vrea trupul meu, pentru păcate
are nevoie urgentă de el.

Luna e roșie.
Din somnul tău, 
în somnul meu
ne urmărește noapte de noapte, 
poeta!

Risipă

Orașul acesta e trist,
cerul băltește de apă.
Alimentez tabieturi și un spleen uriaș.

Mâine va fi o altă zi de luni!
Dacă mai stăm mult în casă
o să-mi crească rădăcini în tine.
M-ar mulțumi și mâine un sărut vechi,
și iubirea aceasta
ferecată de prea multe ploi,
până ce soarele va colbui cărări.

Să mai vii, măcar o dată pe anotimp
ca să-mi povestești, mai înainte de insomnii,
cum orice început are un sfârșit.

Noaptea coboară dispre asfințit spre lună
de trei sute șaizeci și cinci de ori pe an.
Asta mă face să gândesc…
Neiubirea e mult mai mare decât iubirea,
viața e doar o fărâmă de moarte.
Câtâ risipă e-n toate!