POEZIE: Valentin Popescu

 ACASĂ

Unde salcâmii surâd în coaja
lor ca niște bătrâni
și merele sunt marginea unui mit
unde dimineața strălucește pe guri
și e ceva desăvârșit...
Unde sunt profiluri ce seamănă
cu tăria
și te înconjură magice albăstrimi
unde chemi c-o șoaptă: Maria!
și-i simți frumoasele mâini
Unde e satul trezit încet ca
un nufăr
de pașii tăi pe marginea lui
de argint
și lumea de care mai sufăr
pășind încet din somnul spre
labirint...
Unde se întâmplă să fulguie
ca și cum
cineva ar pune o pânză de
satin peste case 
și mai tresar prin fumuri subțiri
tăgăduiri, sfieli încă nearse...

Unde cerul pare împresurat de rafinării 
și plopii despart ulița de stele 
pe unde cândva te-am iubit 
cu fruntea căzută în părul tău de inele.
Unde se întâmplă să simți 
sângele licărind de plăcere 
când printre coralii leneși de 
fum din grădini 
adie un prohod de înviere...
Unde prin rosturi mai gem 
mânii nespuse, amare 
și câmpul visează țăranii 
rostogolind bostani imenși pe ulicioare.
Unde pietrele stau cu capul plecat 
și lumina caută un învins
când pe frunze îmi așez respirația 
să pecetluiesc un surâs.
E târziu, e seară
sunt fuzee de umbre,
se fac firide, nișe adânci
în clipa răcoroasă.
Făt-Frumos o întoarce
- de unde?
pe Cosânzeana acasă.

NORII

Pe aici, altădată, era o 
forfotă de nu te vedeai 
dar au rămas doar plopii 
de la ateliere 
stufoși, încremeniți 
ca un hotar între ere... 
din ziduri ies cabluri,
țevi răsucite de care 
atârnă izolații ca niște molii 
sunt peste tot haine 
vechi, putrezite, moloz 
și sus de tot, norii...