Superioritatea prostiei

Într-o societate bazată pe rațiune, oamenii se împart în deștepți și proști. Noi toți ne considerăm deștepți, încât stai și te ­întrebi: Cui i-a rămas onoarea de a fi prost? Ce ­înseamnă să fii deștept? Și ce înseamnă să fii prost?

A fi prost este un privilegiu care nu trebuie pierdut. Proștii au prieteni, deştepţii au duşmani; proştii reuşesc în viaţă, deştepţii se sacrifică. Pentru ce? Numai ei ştiu, că de asta sunt deştepţi! Proştii vorbesc între ei şi se înţeleg de minune. Deştepţii vorbesc singuri. E firesc să fie aşa: cu cât eşti mai deştept, cu atât şansele de a avea cu cine vorbi scad. Te trezeşti absolut izolat într-o mare de prostie. Ce-i de făcut? Încotro s-o apuci? Vrei să te sprijini pe deşteptăciunea ta şi nu poţi. Vine şi momentul fatal când te întrebi: Oare chiar sunt deştept? Până acum nu mi-a folosit la nimic…

Prostia este persuasivă, sigură de sine; deşteptăciunea se lasă convinsă, pentru că este flexibilă. Cum poţi să fii deştept şi în acelaşi timp să te bazezi numai pe tine? Cum poate inteligenţa să fie arogantă? Sau agresivă? În concluzie, deşteptul se înfrăţeşte cu prostul pentru că deşteptul speră, pe când prostul ştie. Mare diferenţă! În numele speranţei, cel înzestrat cu capacitatea de a gândi vrea să-i înveţe şi pe alţii să gândească, îşi pune viaţa în slujba acestui ideal. Prostul, în schimb, ştie că a gândi este o pierdere de vreme, şi el nu vrea să piardă din preţiosul timp care i s-a dat pentru a fi prost. El e prea „șmecher” ca să gândească. Nu îşi permite acest lux. Arde etapele. Fuge de eforturi inutile. Se integrează în realitatea imediată, nu în mit. La ce bun să gândeşti când o asemenea activitate nu are glorie, nu aduce bani, ci multă-multă singurătate? Nu mai bine să dai cu copita? Izbeşti puternic şi mergi mai departe, alături de ai tăi.

Prostia odihneşte, pe când inteligenţa este o povară. Imaginaţi-vă întreaga planetă cu luminile stinse. E linişte şi toată lumea doarme. Aşa arată prostia. Este adormitoare, mai ceva ca un somnifer. Şi chiar ai nevoie de somn! Cu cât eşti mai deştept, cu atât oboseşti mai repede pentru că porţi pe umeri nu doar povara complicată a propriei tale inteligenţe, dar şi întreaga greutate a prostiei umane. Din acest motiv, prostul şi deşteptul se confundă, uneori. Nu în sensul că prostul poate trece drept deştept, deşi se întâmplă, dar asta nu este adevărata tragedie, ci deşteptul trece drept prost sau chiar se prosteşte de-a binelea. Dacă un prost trece drept deştept, o ştim cu toţii, asta este posibil doar în relaţia cu ceilalţi de condiţia lui, care au interes să aplaude. Nu-i bai. Ei oricum sunt la putere. Nu pierd nimic şi nici nu mai au ce câştiga. Dar când un deştept se prosteşte este mâzgălit chipul lui Dumnezeu, de parcă ar fi pictat pe o lumânare de ceară gălbuie. Apoi vin proştii şi suflă asupra lui şi gata. Ne pomenim pulverizaţi într-un ocean de prostie, în drum spre nicăieri.

Spuneam că deşteptul se însoţeşte cu prostul, din generozitate şi nobleţe sufletească. Total greşit! Prostul nu acceptă jertfa celuilalt, ci o perverteşte, o ridiculizează, o transformă în alt­ceva. Inversează rolurile, din instinct primar. Prostia este ca un virus căruia ştiinţa nu îi poate afla leacul. Prostul ştie că nu trebuie să accepte un gest care îi poate schimba condiţia, îl poate anula. El nu poate fi decât ceea ce este.

Simptomul indubitabil al prostiei este dorinţa de a umili. Ceea ce ştie cel mai bine prostul este să umilească. Nu pentru că prostia ar fi umilitoare în sine, nici vorbă! Cel incapabil să realizeze situaţia în care se află este mândru, nicidecum umilit. Caracteristica lui fundamentală este dispreţul. Ar fi naiv să credem că se simte ameninţat de inteligenţa celuilalt. El nu se simte ameninţat de nimic. Dar prostul este pedepsitor, e cel care condamnă.

El nu uită şi nu iartă. Teme-te de memoria lui! Peste ani şi ani, fie chiar pe patul morţii, te trezeşti că îţi aruncă în faţă un reproş incredibil, aproape obscen. Îţi spune ceva la care tu, oricât ai fi de deştept, nu te-ai fi gândit. Pentru că în mintea prostului se leagă altfel lucrurile. Deşteptul nu are acces la toată canavaua cenuşie ţesută din prostia umană, aşa cum nici prostul nu poate bănui ce e în mintea celuilalt. Sunt două lumi diferite, limbaje paralele. Diferenţa este că prostul nu se sinchiseşte, el nu este interesat de inteligenţa „adversarului”, pe care îl priveşte mai mult ca pe o glumă, lesne de neutralizat. Nu vrea să înţeleagă nimic, în timp ce deşteptul vrea să înţeleagă prostia. Dar e o capcană! Prostia este un mister total, negru şi sumbru. Absolut de neînţeles.

Când un deştept este luat de prost, pot fi două explicaţii finale: ori proştii nu se dezmint, ceea ce e firesc (cum ar putea?), ori deşteptul face pe prostul, pentru a supravieţui. Unii, cu o minte extraordinar de inteligentă, ar spune că e păcat. Să nu abdice! Alţii, în curs de adaptare, ar considera că e bine. De ce să moară deştepţii atât de repede? De ce să fie numai proştii longevivi? Să trăiască şi deştepţii, chiar dacă închid un ochi în faţa prostiei. Este condiţia pentru a trăi.

Dar merită să fii în viaţă, prefăcându-te că ai murit şi efortul celorlalţi de a te ucide a devenit inutil? Merită acest sacrificiu? Iată marea dilemă a deşteptului.

În timp ce prostul, sigur pe el, profită de nesiguranţa gânditorului şi trăieşte fericit, până la adânci bătrâneţi, la adăpost de orice dileme.