„Tot ce scriu vorbeşte despre cine sunt şi tot ce sunt mă conduce spre ceea ce scriu”

Carmelia Leonte este o scriitoare cu multiple posibilităţi de exprimare artistică, din care transpar erudiţia, afinităţile culturale rafinate şi predilecţia pentru teme care nu se vor perima odată cu trecerea timpului. Scrisul său emană o forţă uriaşă, dar în care se întrevede şi sensibilitatea, fără de care n-ar putea scrie. 

Stimată Carmelia Leonte, scrii poezie, eseu, proză, cronică literară şi nu m-ar mira dacă în viitor ne-ai surprinde şi cu alt gen de scriitură. Care dintre acestea reprezintă cel mai bine fiinţa ta auctorială?

Dragă Daniela Şontică, încerc ca tot ceea ce scriu să mă reprezinte. Ce nu mă reprezintă e un lucru prost alcătuit şi ar trebui distrus. Am început cu poezia nu pentru că e mai uşor de scris. Aceasta este o imensă prejudecată bazată, ca toate celelalte, pe ignoranţă. Dimpotrivă, e nevoie de multă putere pentru a scrie poezie. Am migrat spre alte genuri pentru că mi s-a părut că am pierdut acea putere. Cu toate acestea, tot ce scriu vorbeşte despre cine sunt şi tot ce sunt mă conduce spre ceea ce scriu.

Ce anume a declanşat dorinţa ta de a scrie literatură?

Am început din copilărie. Copiii sunt creativi, nu cred că dorinţa de a scrie a fost declanşată de ceva anume, ci scrisul a fost pentru mine o îndeletnicire firească prin care îmi descătuşam nişte energii sufleteşti. Am fost un copil atipic, adică introvertit, greu de înţeles pentru cei mari. Comunicam prin scris mai mult decât verbal. Adulţii mă intimidau; în scris mă simţeam puternică. Cred că acest sentiment s-a păstrat cumva, chiar dacă într-o formă schimbată, până astăzi. Simt că am o putere pe care vreau să o transmit. Nu ştiu dacă îmi reuşeşte vreodată, dar acesta este visul meu, idealul meu, să transmit o forţă care să-i susţină pe cititori, aşa cum şi eu, în momentele dificile ale vieţii mele, am fost susţinută de texte literare pe care le-am iubit ca pe nişte fiinţe vii.

Ne-am cunoscut la prima ediţie a Colocviului de literatură religioasă al Ziarului Lumina, unde ai susţinut o prelegere. Cum apreciezi poezia de această factură care se scrie astăzi?

Poezia religioasă este un gen mult mai dificil decât pare şi asta din cauză că nu sunt suficiente bunele intenţii şi simţămintele nobile. Să reuşeşti să cristalizezi aceste sentimente într-o expresie literară semnificativă este o performanţă demnă de toată admiraţia, care nu poate fi la îndemâna oricui. Pentru asta e nevoie de o intensitate a trăirii greu de îndurat, de o putere de concentrare a minţii şi a sufletului, de dăruire totală... Şi totul porneşte de la un crâmpei de inspiraţie. Acest crâmpei ne este oferit în momentele privilegiate. Fără el nu putem face nimic pentru că nu e vorba numai de voinţa de a scrie, ci de preexistenţa unei conexiuni cu sursa de inspiraţie. Aici nu se poate trişa, mimetismul se simte imediat ca o notă falsă. Este diferenţa dintre un creştin „căldicel” şi unul cu adevărat devotat, care îşi asumă credinţa în toate zilele existenţei lui, nu numai în Postul Mare. O altă dificultate majoră ţine de limbaj. Fiind un domeniu străbătut în lung şi-n lat de foarte mulţi căutători, avem deja o masă sufocantă de clişee verbale care ne acoperă imediat. Numai cei cu o forţă creatoare extraordinară îi pot învinge persistenţa, pot transforma aceste clişee într-un limbaj elocvent, atrăgător. Un text literar autentic îţi dă o impresie de inedit. E acolo ceva ce te trage de mânecă şi îţi deschide urechile, ţi se pare, citind, că nu ai mai întâlnit o astfel de întâmplare a vieţii, o astfel de tresărire a sufletului. Este sentimentul că te simţi lovit de ceva neaşteptat şi binefăcător în acelaşi timp, cum e iubirea. Te simţi înălţat din starea ta prozaică, obişnuită, şi expulzat în una nefamiliară, uşor incomodă, în care acel text te poartă. Acolo e adevărata poezie. Dar nici măcar marilor mistici nu le-a fost uşor să-şi exprime trăirile – şi asta nu numai pentru că experienţele lor spirituale erau dincolo de limbaj, şi chiar erau!, ci şi pentru că lexicul fusese mult uzitat până la ei, cuvintele nu se lăsau impregnate de noi emoţii, cu proporţii cosmice, pe care acei mistici voiau să le transmită. Pentru a încărca limbajul cu o energie personală, ei făceau eforturi supraomeneşti. Iată deci că poezia religioasă, pe cât de facilă pare, pe atât de dificilă este. Îţi cere să fii onest până la capăt, ceea ce e cumplit de greu. Eu însămi m-am confruntat cu această problemă, am avut o încercare de a scrie poezie religioasă, şi chiar am scris. Este vorba de placheta mea de versuri „Fiul Sunetului”. Însă apoi mi-am dat seama cât de greu este şi cât de mult mă mint pe mine însămi şi am făcut paşi înapoi. Dumnezeu ştie dacă voi mai încerca vreodată sau nu. Deocamdată, ce pot mărturisi eu este faptul că am nevoie de un timp pentru a reconsidera acest domeniu al spiritului din punctul de vedere al posibilităţilor mele literare.

Ai publicat recent cartea de eseuri „Şarpele şi filosofia”. Puţine autoare se aventurează în sfera aceasta de gândire, considerată încă un apanaj al bărbaţilor. Cum te simţi ca minoritară în această zonă culturală?

Trebuie să lămuresc cititorii că nu e vorba de filosofie pură în cartea mea, domeniu în care nu mă simt calificată. Sunt doar nişte eseuri, nişte meditaţii pe teme religioase, culturale şi pur umane. Termenul „filosofie” este folosit cu o undă de autoironie şi umor. În carte spun că Eva, ascultând îndemnul viclean al şarpelui, a făcut posibilă filosofia deoarece în rai această dexteritate a minţii nu exista, fiind total inutilă. Prin cădere, din dorinţa de a explica imensitatea de neexplicat a greşelilor umane, a apărut filosofia, ca formă de a străluci în planul raţiunii pentru a acoperi un gol sufletesc. Asta spun simplificând lucrurile. Doar noi ştim bine că meandrele gândirii umane sunt mult mai adânci şi deseori ating sufletul. Adică felul cum gândim ne defineşte şi până la urmă ne formează. Este un cerc creat de noi, ce se închide în noi. Cât trăim, experimentăm o înlănţuire reciprocă între minte şi suflet, tocmai de asta filosofia nu a pierit de-a lungul mileniilor, indiferent cât de grele au fost vremurile: deoarece acoperă o necesitate umană.

Revenind, nu pot să nu observ că ambii protagonişti ai trădării, Adam şi Eva, s-au comportat la fel de greşit, din moment ce Eva a ascultat susurul şarpelui şi Adam pe al Evei. Au fost două personaje în oglindă, cu o reacţie în definitiv identică. Ba mai mult, Adam auzise porunca direct de la Tatăl, deci este şi mai nefirească îndoiala lui decât cea a consoartei. Bănuiesc că o mentalitate misogină a făcut să cadă oprobriul public pe Eva, însă apoi, ştim bine, obrazul ei a fost spălat, transformat pentru a deveni parte componentă din religia iubirii. Însă toate aceste tribulaţii, chinurile sufleteşti prin care au trecut cei doi au pus o amprentă de ne­şters asupra gândirii umane. Iată izvorul speculaţiilor filosofice. E un fel dureros de a spune „ce-ar fi fost dacă...”.

În concluzie, ca răspuns direct la întrebarea ta, dragă Daniela Şontică, nu cred că am intrat în zona culturală despre care vorbeşti, deci nu mă simt nicicum. Mi-am exprimat doar nişte gânduri din nevoia de claritate şi pentru a atrage atenţia asupra faptului că şi eu exist. Exist pur şi simplu, nu într-o zonă culturală anume. Spuneam asta şi într-un interviu televizat: nu ajunge prezenţa mea fizică pentru a fi crezută că exist. Pentru asta trebuie să mă străduiesc mai mult, să fiu capabilă să ajung la inima unui om. Dar cum să fac asta? Am încercat cu această carte aşa cum am încercat şi cu altele. Simt că încă mai lipseşte ceva. Îndrăznesc să spun că există multe prejudecăţi de învins. Inimile s-au baricadat în ziduri de prejudecăţi.

Ce ai avut de învăţat din contactul cu alte medii culturale, în cadrul rezidenţelor literare pe care le-ai avut în străinătate?

În alte medii culturale am aflat că nu e confortabil să fii român, că avem o faimă nu prea bună şi am învăţat să mă autodepăşesc pentru a deveni un mic „ambasador” al ţării mele. În fiecare moment mă străduiam mai mult decât acasă, încercam să fiu mai corectă decât sunt în mod obişnuit, mai civilizată, mai atentă cu cei din jur. Dacă am reuşit sau nu, ei ar putea să răspundă. Am învăţat că într-adevăr contează de unde vii, că puterea presei este uriaşă, că uneori eşti pus în situaţia să plăteşti pentru greşelile altcuiva. Am mai învăţat că libertatea de a fi tu însuţi nu este subînţeleasă, ci trebuie câştigată.

A fi scriitor este uneori descurajant, începând cu sistemul editorial, continuând cu promovarea şi cu dezinteresul publicului. Cum îţi menţii curajul, optimismul, puterea de a scrie mai departe?

Curajul de a scrie nu mi-l menţin cu forţe proprii. Credeam în ele cândva, demult, când, adolescentă fiind, simţeam că pot schimba lumea. Apoi însă întreaga societate, oamenii din jur mi-au arătat că nu e deloc aşa, că eu sunt o persoană îngrozitor de fragilă, de vulnerabilă şi că nu mi se cuvine să fiu luată în serios. Puterea de a scrie vine de undeva, dintr-un loc pe care nu-l pot numi sau nu vreau, dintr-un fel de decenţă. A scrie e un gest nobil şi mă suspectez deseori că nu mă ridic la înălţimea acestui gest. Atunci las condeiul şi plec. Dar forţa aceea înţeleaptă mă aduce înapoi la masa de scris. Este un izvor din care beau când sunt însetată.

Din întâlnirile cu publicul, reuşeşti să îţi dai seama ce-l impresionează pe cititorul român şi ce doreşte să găsească în literatura scrisă de ­autorii de la noi?

Oricât ne-ar sufoca tehnologia, trăsăturile profund umane nu pot să dispară decât odată cu pustiirea planetei. Se vorbeşte de postumanism, însă eu păstrez speranţa că oamenii vor fi mereu definiţi de adevăr, de emoţie vie. Cred că, în mod subconştient, ei îşi doresc să se regăsească în literatură, în artă şi în semeni, pentru că arta înseamnă comunicare, este mereu adresată cuiva, trebuie să existe un celălalt, altfel totul devine absurd.

Din postura de cititoare, ce aşteptări ai de la ­literatura română contemporană?

Trăim vremuri din ce în ce mai complicate, când faptul de a spune sau a nu spune un lucru a devenit o chestiune de onoare şi de curaj. Aş vrea ca scriitorii să nu facă din cuvinte o perdea îndărătul căreia să se ascundă, ci să îndrăznească să scoată la lumină întreg adevărul fiinţei lor. Cum omul nu poate trăi izolat, înţelegem că adevărurile noastre se întrepătrund şi împreună compun un mare adevăr care ne înalţă. De acel adevăr am nevoie ca de aer.

Cărți piblicate

Procesiunea de păpuşi, 1996, poeme, Editura ­Helicon, Timişoara; Melancolia pietrei, 2003, 2005, poeme, Editura Junimea, Iaşi; Death searches for you a second time, 2004, Anderson Center, ­Minnesota, S.U.A., translated by Michael Waters and Mihaela Moscaliuc; Graţia viespilor/ La grâce des guêpes, 2009, poeme, prefață de Emanuela Ilie, trad. de Claudia Pintescu, Editura Junimea, Iaşi; Emil Botta: căderea din spectacol, 2009, eseu, Prefață de Ioan Holban, Editura Junimea, Iaşi; Fiul Sunetului/ The Son of Sound, 2010, 33 de poeme în traducerea autoarei, București, Editura Vinea; La umbra lui Don Quijote, 2012, jurnal, București, ­Editura Ideea Europeană; Văzătorul, 2014, roman, Editura Eikon, Cluj; Șarpele și filosofia, 2019, eseuri, Editura Sedcom Libris, Iași.