Bucuria copiilor în preajma marilor sărbători ortodoxe o văd cel mai bine profesorii de religie, care sunt de multe ori uimiți de creativitatea celor mici și, în același timp, pot să constate puritatea lor sufletească și emoția lor nealterată. Toate acestea transpar din desenele elevilor, din poezioarele lor sau din compunerile lor cu privire la viețile sfinților, la tradițiile religioase și cele populare de Crăciun și Anul Nou. În așteptarea Pruncului Sfânt care se naște în peștera din Betleem, elevii de la școlile gimnaziale „Geo Bogza” și nr. 7 din sectorul 1 al Capitalei, coordonați de profesorul lor de religie, Ionuț Tarău, și-au propus să ne bucure și pe noi cu ceea ce au desenat și au compus în preajma sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae, a Nașterii Domnului și a Sfântului Vasile cel Mare.
Cavalerul de aur
Dragii mei, vă voi spune astăzi o poveste frumoasă din care vom vedea că important şi bine este să îl preţuim pe om pentru ceea ce este, nu după aspectul lui, ci să privim dincolo de hainele pe care le poartă şi bunurile pe care le are.
Konrad, fiul contelui de Breitau din Pădurea Neagră, fusese odată bogat şi puternic, dar acum era sărăcit şi slăbit din cauza multelor războaie pe care le purtase cu duşmanii. Aceştia năvăliseră în ţară, ca să treacă în partea cealaltă a Rinului şi, intrând în Franţa, să atace oraşele bogate din Alsacia şi Lorena. Lui Konrad nu îi rămăseseră decât o mârţoagă, o sabie ruptă şi o lance veche. Îmbrăcămintea sa de război, odinioară strălucitoare şi tivită toată cu aur, era acum numai zdrenţe. De aceea, ceilalţi cavaleri îl dispreţuiau şi nu voiau să îl primească în rândurile lor. Într-o zi se primi vestea că duşmanii înaintau spre Pădurea Neagră. Împăratul Germaniei îi chemă pe toţi nobilii cu trupele lor pentru a porni împotriva năvălitorilor. Atunci, Konrad îşi luă lancea şi sabia şi porni călare pe calul său, aşa de slab, că îi numărai oasele. Când îl văzură ceilalţi nobili, începură să râdă de el, zicând: - Unde vine zdrenţărosul acesta? Dacă împăratul ar avea numai astfel de oşteni, atunci mai bine ar fugi departe, înainte de a sosi duşmanul. Chiar şi împăratul se mânie tare văzându-l pe Konrad, şi porunci îndată: - Să fie alungat de aici, este o ruşine pentru oastea mea. Dacă l-ar vedea vrăjmaşii, ar prinde mai mult curaj şi ar lupta şi mai bine. Însă tocmai când urma să îi fie îndeplinită porunca, duşmanii se iviră pe neaşteptate pe ţărmurile Rinului. Nimeni nu se mai gândi la Konrad, deoarece urmau să pornească degrabă la luptă şi, astfel, Konrad rămase printre ei. Năvălitorii apăreau în număr din ce în ce mai mare şi făceau prăpăd printre oştenii împăratului. Acesta se gândea să se retragă împreună cu ce îi mai rămăsese din oaste, când, pe neaşteptate şi parcă de nicăieri, apăru un războinic îmbrăcat în zale de aur şi călare pe un cal alb ca zăpada. Cu sabia sa care strălucea ca o rază de soare, făcu prăpăd printre duşmani. Aceştia, părăsind prada de război, fugiră care încotro. După această victorie neaşteptată, împăratul îi strânse pe toţi şi îi întrebă: - Cine este acest războinic în zale de aur care s-a luptat cu atâta curaj şi ne-a scăpat de o înfrângere ruşinoasă? Vreau să îi mulţumesc şi să îl răsplătesc cum se cuvine. Dar nimeni nu a putut da vreo veste despre cavalerul care îi salvase. După ceva vreme, când toţi păreau că îl uitaseră, vrăjmaşii năvăliră din nou, de data aceasta cu oaste şi mai numeroasă. Împăratul îi chemă din nou pe toţi la luptă. Şi, iată, Konrad veni din nou călare pe mârţoaga sa şi cu armele sale atât de vechi. Toţi râseră de el, iar împăratul porunci să fie aruncat în închisoare. Însă şi de această dată năvala neaşteptată a oastei duşmane îl scăpă pe bietul Konrad. Şi oştirile împărăteşti fură iar covârşite de numărul mare al străinilor şi prinseră a fugi în toate părţile. Dar cavalerul misterios apăru pe neaşteptate, călare pe calul său alb şi, cu fiecare lovitură de sabie, îi făcea pe duşmani să fugă, strigând îngroziţi: - Cavalerul de aur! Cavalerul de aur! Şi iarăşi biruinţa fu de partea împăratului, care se minuna de purtarea vitejească a războinicului. El strigă: - Vreau să îl cunosc! Porniţi în căutarea lui şi aduceţi-l la mine! Trebuie să ştiu cine mi-a salvat împărăţia de două ori. Cavalerii cei mai curajoşi se repeziră spre cavalerul de aur, dar acesta, dând pinteni calului, rupse rândurile lor şi se făcu nevăzut. Totuşi, una din mănuşile sale căzu pe pământ; cavalerii o luară şi o duseră împăratului. (Va urma)