Cine erau haiducii?

Oamenii au nevoie de modele pe care să le urmeze în viaţă. Un model pentru creştini a fost (şi mai este) sfântul. În vremurile vechi, când turcii năvăleau în ţară şi oamenii tânjeau după siguranţă, un alt model a fost viteazul. Cu puteri supranaturale şi viteji, fermecaţi să nu poată fi răniţi de nici o armă, capabili să învingă monştri, sărind în ajutorul celor neputincioşi - iată cum sunt eroii, fie că sunt feţi-frumoşi din basme, fie haiduci. Corbea, Toma Alimoş, Miu Zglobiu, Radu Anghel, Pintea Viteazul, Codrian, Iancu Jianu sunt doar câţiva dintr-un şir lung de haiduci care i-au apărat pe nevoiaşi, încercând să ia de la bogaţi şi să dea celor săraci. Nu-i de mirare că oamenii i-au iubit şi încă îşi amintesc de ei în cântece şi poveşti.

Haiducii erau oameni viteji, sătuli de nedreptate şi sărăcie, care au părăsit satul şi gospodăria şi s-au ascuns în codru. Pe vremea aceea, adică până pe la 1850, să ştiţi că pădurile ocupau aproape trei sferturi din suprafaţa ţării, aşa că aveau loc să se ascundă! Uneori, haiduceau singuri, alteori, adunaţi în cete. Se spune că îi jefuiau pe călătorii bogaţi, pe boieri şi arendaşi, pe cine ştiau că adună avere oropsindu-i pe săraci; banii luaţi îi dădeau săracilor să se mai ridice din nevoi, iar ce prisosea adunau în ascunzătoarea lor. Se mai spune că aveau ascunzători bune şi se întâlneau în secret pe lângă câte un copac mai ciudat sau trăsnit de fulger. Stăpânirea trimitea soldaţi (poteraşi) să-i prindă, dar haiducii cunoşteau prea bine codrii ca să poată fi găsiţi. De obicei, haiducii piereau trădaţi de prieteni, împuşcaţi cu un ban de argint spart în patru.

Un haiduc bucovinean: Darie Pomohaci

Am să vă spun o poveste pe care am auzit-o acum zece ani, în comuna Marginea, din judeţul Suceava, unde încă mai trăia, foarte bătrân, un strănepot al haiducului Darie Pomohaci.

Pe vremea când Bucovina fusese alipită Imperiului Austro-Ungar, în Maramureş a haiducit Pintea Viteazul, iar în Bucovina, Darie Pomohaci. Se zice că cei doi voiau să strângă bani ca să-şi facă o armată cu care să elibereze Bucovina de sub dominaţia străină. Darie îşi avea ascunzişul la Pietrele Muierilor, nişte stânci înalte şi împădurite. Acolo cică sunt peşteri jos, la baza stâncilor, dar nimeni nu ştie cum să intre. Cică uşa ascunzătorii nu se vede decât în ziua de Sfântul Gheorghe, când bate soarele pe ea. Oamenii au văzut, însă, că printr-o crăpătură mai mare, de sus, ar putea să ajungă jos, în peşteră. Odată, s-au adunat mai mulţi bărbaţi şi i-au dat drumul unuia cu funia în jos, cu un felinar aprins. Omul le spusese că, dacă mişcă funia, să-l ridice. Ceilalţi, ca să râdă de el, când a mişcat funia i-au dat drumul şi mai jos, abia apoi l-au ridicat. Era ameţit de frică şi felinarul se stinsese.

- Ce-ai văzut? l-au întrebat.

- Era o încăpere, de jur împrejur numai saci cu bani, iar în mijloc o masă, şi pe ea statuia de aur a lui Darie Pomohaci. Dar n-am apucat să văd mai mult, că mi-a suflat dracul în felinar şi mi l-a stins.

Darie Pomohaci a fost menit de mic să fie hoţ şi haiduc. Se spune că a plâns în burta mamei. Dar mama lui, care scotea pâinea din cuptor, nu a ştiut ce să-i ofere ca să tacă şi a zis: „Ista o să fie ori un hoţ, ori un domn mare.“ Şi dacă a zis întâi „hoţ“, hoţ a fost. Şi de mic copil a furat. Întâi un ou, apoi pui… Şi mama, văduvă săracă, nu l-a certat. De aceea se mai spune că, după ce a fost prins de ostaşi, a cerut, ca ultimă dorinţă, să o mai vadă o dată pe mama lui. Cu mâinile legate, în lanţuri, cum era, a muşcat-o pe mamă, spunându-i: „Dumneata eşti de vină, cât am fost mic m-ai lăsat să fur şi acum uite unde am ajuns - în ştreang!“

Dar Darie Pomohaci nu fura numai pentru el; se spune că îi ajuta pe cei săraci. O vădană s-a pomenit cu o vacă în curte, dăruită de Darie, să aibă lapte pentru copii.

Darie a fost prins până la urmă şi spânzurat de creanga unui fag. Oamenii au cântat, cândva, o baladă despre Darie Pomohaci, dar nu o mai ştie nimeni. Se spunea, în baladă, că Darie a presimţit că va fi prins, căci a visat că puşca lui nouă se rupsese în două. Două zile după ce a fost spânzurat de un fag, a venit ordin să-l ducă la Viena viu. Iar fagul a rămas acolo şi nu a fost tăiat nici când s-a defrişat pădurea. Abia pe vremea comuniştilor au tăiat fagul. Şi iarăşi, după tăierea lui, a venit ordin de la inspectorat să nu-l taie… Fagul şi omul au avut acelaşi destin, iar locului şi astăzi i se spune „La făgan“.

Haiducii luau de la bogaţi şi dădeau la săraci

Ţăranii nu-i confundau pe haiduci cu simplii hoţi la drumul mare. Haiducii, ziceau ei, nu adună averi, ci iau de la bogaţi şi dau la săraci. Din comoara lui Pintea Viteazul, oamenii săraci puteau lua bani cât le trebuia ca să facă fapte bune şi să mai iasă din nevoi, căci pentru aceasta o strânsese haiducul. Hoţii jefuiau ca să se îmbogăţească. De aceea, comorile adunate de ei pot fi scoase din pământ. Dar mai sunt şi câţiva hoţi care au rămas prin poveşti, căci aşa e omul, se lasă impresionat de vitejie, chiar şi a celor răi.

▲ Ştiaţi că…

- Povestirile despre haiduci au rămas în memoria oamenilor sub formă de poveşti, legende sau balade? Poveştile erau lungi şi le spuneau oamenii în momentele de răgaz; legendele, când voiau să explice numele unui loc sau vreun fenomen interesant, iar baladele se cântau numai în momente festive, la ospeţe, la masa mare a nunţii, descriind eroi şi întâmplări neasemuite din trecutul îndepărtat.

- Despre unii eroi din balade, cum sunt Corbea, Miu, Golea, Stanciu al Bratului, istoria nu ne poate spune nimic?; alţii, cum sunt cei care au trăit în urmă cu două sute de ani, apar în documente. Pintea Viteazul, Iancu Jianu, Tunsu, Gheorghilaş, Bujor, Ion Pietrariu, Darie Pomohaci, Bolbocean, Vasile cel Mare, Radu Anghel, Muscu, Dăianu sunt câţiva dintre aceştia…

▲ Vorbe şi proverbe…

Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou.

Hoţul cu un păcat, păgubaşul, cu o mie.

▲ Află mai mult

Murgule, iarna mai toată

Te ţinui tot pe cătare.

Murgule, mi te găteşte,

Şalele-ţi înţepeneşte,

Picioarele le iuţeşte,

Să mă treci peste pridvoare

Văi şi coaste, la strâmtoare.

(cântec de haiducie)

▲ Sfântul Simeon şi tâlharul

Sfinţii ştiau să fie iertători din dragoste de oameni şi de aceea au întors la pocăinţă tâlhari vestiţi. Aşa s-a întâmplat cu Ionatan, tâlharul din Antiohia, contemporan cu Sfântul Simeon Stâlpnicul. Când au trimis ostaşii să-l prindă şi el nu a mai avut unde să se ascundă, s-a dus la Sfântul Simeon Stâlpnicul şi, apucându-se de stâlp, plângea cu amar.

- Cine eşti, de unde şi de ce ai venit aici? a întrebat Sfântul.

- Sunt Ionatan, tâlharul, şi am venit ca să mă căiesc de păcatele mele.

Atunci au venit ostaşii şi i-au cerut Sfântului să li-l dea pe tâlhar. Simeon le-a răspuns că tâlharul a venit la el trimis de Dumnezeu şi să-l ia singuri, el se teme să-l supere pe Domnul Iisus, care propovăduieşte pocăinţa.

Ostaşii s-au temut să intre şi au plecat. Tâlharul a petrecut şapte zile în rugăciune şi pocăinţă, apoi i-a cerut voie sfântului să se ducă, dar nu la fapte rele, ci la Domnul. Şi şi-a dat sufletul.