Bucuria copiilor în preajma marilor sărbători ortodoxe o văd cel mai bine profesorii de religie, care sunt de multe ori uimiți de creativitatea celor mici și, în același timp, pot să constate puritatea lor sufletească și emoția lor nealterată. Toate acestea transpar din desenele elevilor, din poezioarele lor sau din compunerile lor cu privire la viețile sfinților, la tradițiile religioase și cele populare de Crăciun și Anul Nou. În așteptarea Pruncului Sfânt care se naște în peștera din Betleem, elevii de la școlile gimnaziale „Geo Bogza” și nr. 7 din sectorul 1 al Capitalei, coordonați de profesorul lor de religie, Ionuț Tarău, și-au propus să ne bucure și pe noi cu ceea ce au desenat și au compus în preajma sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae, a Nașterii Domnului și a Sfântului Vasile cel Mare.
Despre cizmărie
În vechime, în zilele calde, oamenii umblau şi desculţi, dar ce te faci iarna? În regiunile locuite de traci, deci şi la noi, mii de ani oamenii au purtat opinci. Cei mai mulţi şi le făceau singuri, din piei de porc sau de vită. În Transilvania s-a folosit numai pielea de vită argăsită, în Moldova şi Ţara Românească, şi pielea crudă de porc. Pielea crudă era presărată cu sare şi cu tărâţe, apoi se întindea în pod, bătută în patru cuie. După ce se usca, era rasă şi înmuiată. Apoi se croiau opincile. Pielea de porc lua forma piciorului, asigurând un mers uşor. Oamenii mai bogaţi şi ofiţerii preferau cizmele, mai rezistente decât opincile, pe care şi le cumpărau din târg. Dar şi sătenii purtau cizme, duminica şi în sărbători…
Mai des, pielea de vită pentru opinci se argăsea prin înmuierea în soluţie din scoarţă de arin timp de mai multe zile, după reţete complicate. Opincile se croiau simplu: se tăiau dreptunghiuri pe măsura piciorului, li se făceau mai multe găuri pe margine, prin care era trecut un şiret lung din piele, care strângea opinca şi se înfăşura pe picior. Cu vremea, oamenii au învăţat să pregătească piei mai subţiri şi mai moi, dar şi piei mai groase şi mai rezistente. Unii s-au făcut tăbăcari, alţii - cojocari, şelari, cizmari, specializaţi în tăbăcirea pieilor şi confecţionarea produselor din piele şi blană: cojoace, cizme şi opinci, curele şi hamuri… Când cererea de încălţăminte a devenit importantă, în satele mari, în târguri şi oraşe, meşterii cizmari şi ciubotari s-au organizat în bresle, cumpărând drepturile de producere şi de desfacere a mărfurilor într-o anumită zonă. Meşterii puteau ţine calfe, ucenici şi lucrători, care îl ajutau să facă încălţăminte şi învăţau, astfel, meseria. Meşterii plăteau o taxă de înscriere în breaslă şi cotizaţii anuale. Din banii strânşi erau ajutate familiile meşterilor la necaz şi se mai dădeau bani pentru a ajuta Biserica. De multe ori ridicau biserici cu hramul Sfântului Spiridon şi se îngrijeau de nevoile lor multă vreme...
