Fraţii mai mici ai copacilor

Despre arbori şi foloasele pe care le aduc ei oamenilor toată lumea vorbeşte: lemn, fructe, oxigen... Dar puţini ne gândim la arbuşti, aceşti fraţi mai mici ai copacilor, cu tulpini multe şi subţiri, care şi ei au fost de mare folos în gospodărie: alunul, măceşul, socul, păducelul, porumbarul şi bozul. Fructe bune de mâncat sau de leac, lemn pentru unelte, iată ce au dat ei gospodăriei ţărăneşti!

Mă gândeam, într-o zi, cât de mult se deosebesc orăşenii de săteni. Orăşenii ştiu că trebuie să ocrotim natura; să nu călcăm pe iarbă; să nu aruncăm gunoaie; să nu rupem florile. O mare parte din an, nu văd decât copacii şi florile din spaţiile verzi. Sătenii se duc în pădure, în livezi şi pe câmpuri, ca în grădină, şi îşi iau de acolo ramurile, florile şi frunzele care le trebuie. Dar orăşenii poluează mediul natural prin gazele de eşapament ale maşinilor şi prin fabricile în care lucrează. Până de curând, sătenii nu au risipit darurile naturii. Nu au tăiat copacii, să-i pună pe foc, dacă aveau ramuri uscate; iar unelte de gospodărie şi-au făcut din arbuşti: puţin pretenţioşi, rezistenţi şi cu putere mare de regenerare.

Alunelu, alunelu, hai la joc…

Ţăranii au iubit alunul pentru lemnul şi fructele lui. Tinerii şi ciobanii ştiau să-şi facă fluiere din ramuri netede de alun. Gospodarii făceau cercuri pentru vasele din doage de lemn, căci ramurile de alun sunt foarte elastice şi nu se rup. Din nuiele, împleteau coşuri şi măturoaie, din ramuri groase, ciopleau furci de tors, din tulpinile bătrâne, făceau cozi de topoare, furci şi furcoaie, şi alte unelte, atât de necesare la casa omului. Bătrânii se sprijineau în toiege de alun, iar copiii se înfruptau din fructe… Până şi babele descântătoare, cică, tot cu vărguţe de alun descântau de muşcături de şarpe, iar solomonarii, fără nuia de alun nu puteau „stăpâni“ balaurii.

Din păcate, puţini mai ştiu să împletească coşuri şi să facă unelte de lemn. Tanti Fica din Balomir, judeţul Hunedoara (foto), acum doi ani era singura din sat care mai ştia să facă măturoaie: alegea nuielele, le cocea la focul din vatră pe cele mai groase, ca să le facă elastice, le curăţa de coajă şi le lega cu un curmei, tot din alun. Apoi umbla prin satele din jur, vânzându-şi marfa pe câţiva lei celor care preferau să-şi măture curtea cu un măturoi de alun, nu cu o mătură de plastic cumpărată de la oraş. Ea mi-a spus, atunci, o poveste foarte frumoasă. Cică Maica Domnului, care încerca să ajungă în locul unde Domnul Iisus era răstignit, s-a întâlnit cu un potcovar. L-a întrebat dacă ştie ceva despre Fiul ei. Fierarul i-a răspuns că da, pentru că el a făcut cuiele pe care I le-au bătut în mâini, dar le-a făcut mai mici, să-L doară mai puţin. Maica Domnului i-a mulţumit şi i-a binecuvântat pe fierari: „O dată să dai cu barosul şi să câştigi o grămadă de bani“. Apoi s-a întâlnit cu un lemnar, care i-a mărturisit că I-a făcut Domnului crucea grea, să nu o poată duce. Atunci Sfânta Fecioară l-a blestemat să muncească din greu şi tot sărac să fie. De aceea, spunea tanti Fica, cei care îşi câştigă pâinea prelucrând lemnul sunt săraci.

Alunele sunt gustoase, dar şi bune de leac. Femeile ştiau să pregătească oblojeli cu miez de alune pisat, seminţe de bostan şi sămânţă de mac pentru bube. Toată lumea din sat se bucura de acest arbust folositor: „Să ne fie, să ne fie cu noroc!“.

Măceşul

Spune o poveste că Dumnezeu, după ce a făcut lumea, a adunat toţi copacii şi i-a rugat să-şi aleagă un împărat. Dumnezeu i-a propus întâi viţei-de-vie să le fie împărăteasă, dar ea a refuzat, ocupată fiind să facă poame şi vin. Nici măslinul nu a acceptat, căci are treabă destulă cu făcutul măslinelor şi uleiului. Atunci, Dumnezeu i-a propus aceasta măceşului, numit trandafir-de-câmp, cacadâr sau trandafir-sălbatic.

Poate de aceea cred oamenii că măceşul este „curat“ şi iubit de Dumnezeu. Unii chiar îşi plantau măceşi în grădină sau livadă, sperând că aşa relele vor sta deoparte.

Fructele lui mici şi roşii se coc în septembrie-octombrie. Nu sunt gustoase, ca ale alunului, dar sunt foarte folositoare. Au vitamine multe şi vindecă răcelile, bubele, durerile de burtă… Oamenii făceau ceai, băi de picioare sau oblojeli cu fructe zdrobite. Gospodinele pricepute făceau pastă de măceşe şi gem, numai bun pentru iarnă. Astăzi, fructele sunt adunate şi, prin centrele de colectare, sunt duse în străinătate, unde se transformă în ceai şi medicamente.

Păducelul

Sunt, de fapt, trei arbuşti din aceeaşi familie, numiţi şi gherghin, mărăcine-alb, goglin; mărăcine; goglinul-negru. Sunt arbuşti cu spini şi flori albe cu miros de migdale amare şi fructe mici, roşii ca măceşele sau negre când sunt coapte.

Cică la facerea lumii, necuratul, văzând că Dumnezeu a făcut tot felul de pomi cu fructe gustoase, s-a rugat de Dumnezeu să-i dea şi lui un pom. Dumnezeu l-a tot amânat o vreme, dar când ucigă-l-crucea i-a cerut un copac, Dumnezeu i-a dat păducelul, să aibă şi el poame.

Adevărul este că, deşi nu sunt gustoase, fructele de păducel vindecă multe boli. Lemnul de păducel e tare şi rezistent şi, de aceea, gospodarii îşi făceau răsteie şi cuie pentru jug. Sau îl plantau ca gard viu, pentru că e plin de spini şi animalele se feresc de el.

Socul

Dacă există vreun arbust care să nu fie iubit de săteni, socul este acela. Deşi florile lui miros plăcut şi ceaiul de flori de soc este bun contra febrei, gripei, răguşelii şi altor boli, ţăranii au păstrat multă vreme credinţa că socul este un copăcel necurat, pentru că de el a încercat să se spânzure Iuda, după ce L-a trădat pe Domnul Hristos. Ramura fiind fragedă, s-a rupt şi Iuda n-a păţit nimic. Atunci, s-a dus pe jos la iad, dar până să ajungă el acolo, Domnul eliberase deja sufletele drepţilor şi se îndreptau împreună spre rai.

- Doamne, aşa de repede te întorci?

- Da!

- Păi eu abia acum mă duc spre iad!

- Du-te!, i-a zis Domnul Iisus şi Iuda a intrat, se zice, de viu în iad şi n-a mai ieşit!

Din cauza aceasta, socul este privit cu multă neîncredere. Unii zic că ucigă-l-crucea stă la rădăcina lui, aşa că nu dormi sub el, că te îmbolnăveşti! Să nu-l scoţi din pământ, că te îmbolnăveşti şi mori! Cam aşa sunt poveţele ţăranilor mai vârstnici. De aceea, nu folosesc lemnul de soc nici măcar pentru ars în sobă. Cică, dacă arzi lemn de soc în sobă, te dor măselele! Eu nu ştiu ce legătură poate fi între soc şi durerile de măsele şi, probabil, nici alţii care, mai curajoşi, făceau din ramuri mai mari diferite unelte folositoare şi fluiere. Iar din fructele coapte, negre, femeile reuşeau să scoată o culoare ca a prunei, cu care vopseau pânză.

Şi să vă mai spun ceva: am mâncat dulceaţă de fructe de soc, făcută undeva, prin Moldova, şi tare bună a fost! Aşa că, vedeţi, curat sau necurat, socul, ca orice creaţie a lui Dumnezeu, este bun la multe dacă ştii cum să-l foloseşti.

▲ Ştiaţi că…

Bambusul este considerat de specialişti viitorul lemn al planetei? Sunt multe specii de bambus, unele mici, altele înalte, semănând cu arbuştii. Creşte mult mai repede decât un copac obişnuit, iar lemnul lui este rezistent şi elastic. În Asia sunt păduri întinse şi oamenii de acolo fac de toate din el. Chinezii prepară bucate din muguri, fac mobilier, coşuri, obiecte decorative, până şi parchet. Iar urşii panda nu se hrănesc decât cu muguri de bambus.