Nume de tot felul

Naşterea unui copil este o mare bucurie pentru părinţi, dar şi un prilej de întrebări şi nehotărâre. Copilul trebuie să intre în comunitate şi în Biserică, prin Sfântul Botez. Aceasta înseamnă că părinţii sau naşii trebuie să-i dea un nume potrivit. Motivele pentru care părinţii de astăzi aleg numele pot fi foarte diferite de cele ale părinţilor de demult. Să vedem ce s-a întâmplat cu numele de-a lungul vremii.

Puterea numelui

Antropologii cred că numele a apărut din nevoia oamenilor de a comunica despre sine şi despre alţii. Numele uşurează recunoaşterea persoanei despre care se vorbeşte.

Popoarele străvechi credeau că numele are o forţă misterioasă, pe care o transmite persoanei care îl poartă: îi dă anumite însuşiri, îi poate asigura un destin bun. Dar cine îl cunoaşte poate să pună stăpânire pe purtător şi să întoarcă puterea numelui împotriva lui.

Aşa se face că multe popoare au avut obiceiul de a ascunde numele real al unui om; în viaţa de zi cu zi, omul era strigat pe alt nume. Se pare că beduinii mai răspund şi astăzi, când sunt întrebaţi cum îi cheamă, „Abdallah“, adică „slujitorii lui Alah“, şi nu îşi spun numele real! În Mongolia, copilului i se dă şi azi un nume de genul „fiică urâtă“ (chiar dacă e băiat!) ori „nu este el“, de teama duhurilor rele!

Şi bunicii noştri credeau în puterea numelui. De aceea, în satul vechi era interzis să rosteşti numele duhurilor rele, căci le chemi şi le dai ocazia să-ţi facă rău. De pildă, numele „ielelor“ nu se spune; „iele“ nu este un nume, ci înseamnă „ele“! Pe „cel rău“ oamenii îl numeau „necuratul“, „michiduţă“, „ucigă-l-crucea“, „ucigă-l-toaca“, „ducă-se-pe-pustii“, „aghiuţă“, „încornoratul“, „nichipercea“, „nefârtatul“…

Tot bătrânii povesteau că atunci când vine noaptea cineva la fereastră şi te strigă pe nume, să nu răspunzi; dacă îi răspunzi, îi dai putere asupra ta!

Numele are un rol important şi pentru cei care au murit. Noi, creştinii, facem rugăciuni şi milostenie în numele celor morţi şi ştim că rugăciunea şi milostenia ajung până la ei!

Ce nume le dăm copiilor?

Vechii evrei dădeau copiilor nume care însemnau ceva, aminteau de o experienţă religioasă. De pildă, Ana, mama Prorocului Samuel, s-a rugat foarte mult să aibă un fiu. De aceea, i-a dat numele „Samuel“, care poate fi tâlcuit „Numele lui Dumnezeu este El“ sau „El (Dumnezeu) este Cel Care i-a dat numele“. Preotul Zaharia a primit poruncă de la înger să-i pună pruncului numele Ioan, adică „Dumnezeu a avut milă“, nume prin care, de obicei, părinţii Îi mulţumeau Domnului că le-a îndeplinit dorinţa de a avea un copil.

Creştinii preferă să le dea copiilor nume de sfinţi: un sfânt pentru care au mai multă evlavie sau numele unui sfânt din ziua în care s-a născut pruncul, ori numele sfântului care îi ocroteşte familia. Căci, prin unele părţi, familia îşi ia un sfânt ocrotitor, de ziua căruia fac praznic pentru săraci. Aşa, părinţii îşi încredinţează copilul ocrotirii sfântului al cărui nume îl poartă.

Înţelesul numelor s-a uitat cu vremea şi oamenii au început să pună numele fără legătură cu sfinţii Bisericii. Le pun numele lor sau ale bunicilor, nume la modă, nume din ţări străine sau nume care să le transmită afecţiunea. Se mai pun nume vechi, amintind de momentele de glorie ale istoriei noastre: Bogdan, Traian, Mircea, Rareş.

Totuşi, în ultima perioadă se remarcă o revenire spectaculoasă a numelor tradiţionale, adică a numelor de sfinţi cu pomenire în calendarul Bisericii noastre. Unele dintre aceste nume, precum Aglaia, Ecaterina, Catinca, Anastasia, Teofil, Nectarie etc., chiar au devenit astăzi nume foarte frecvente.

Numele poate fi schimbat

Numele nou-născutului este ales de naşi sau de părinţi. În Oltenia, până acum 50 de ani, naşii hotărau numele pruncului, mama nu îl afla decât după botez! La noi, naşii îi botezau pe părinţi, îi cununau şi, dacă mai apucau, le botezau pruncii, apoi treceau obligaţia de a năşi copiilor lor. Naşii nu se schimbau decât dacă mureau mai mulţi prunci botezaţi de ei. Atunci, în multe sate, se alegea naşul din drum: nou-născutul era lăsat în faţa bisericii şi cine trecea primul pe lângă el, bărbat sau femeie, avea obligaţia de a-l boteza.

O schimbare importantă în viaţa sufletească poate fi însoţită de schimbarea numelui: la intrarea în monahism, de exemplu, de cele mai multe ori numele este schimbat. Lui Avram şi soţiei sale, Sara, Dumnezeu le-a schimbat numele în Avraam şi Sarra, atunci când le-a dat şi porunca lui Avraam de a se tăia împrejur, ca semn al începutului unei noi religii şi a unei noi legături cu Domnul.

După ce s-a luptat o noapte cu Dumnezeu, Iacob I-a cerut binecuvântarea; atunci i-a fost schimbat şi numele: „De acum nu îţi va mai fi numele Iacob, ci Israel te vei numi, pentru că ai fost tare cu Dumnezeu; şi cu oamenii puternic vei fi“.

După un obicei străvechi, bătrânii noştri schimbau numele unui copil bolnav cu un nume de sfânt sau de animal puternic (Ursu, Lupu), ca prin nume copilul să prindă putere şi să se însănătoşească.