Săptămâna Albă

În perioada dintre Crăciun şi postul mare, toţi oamenii se bucură de sărbători şi de odihnă. Acum este şi vremea nunţilor. Mulţi tineri îşi întemeiază familii în această perioadă. Dar iată că se apropie postul Sfintelor Paşti. Gata! Nimeni nu mai face nunţi şi nu mai petrece, căci în post se curăţă trupul, prin hrană vegetală, dar şi sufletul, prin abţinerea de la vorbe şi fapte rele, dar şi de la distracţii.

Aşa cum este rânduit de către Biserică, postul începe treptat. Întâi se renunţă la carne, apoi, după încă o săptămână, la peşte, ouă şi lactate. Această săptămână de dinainte de post se mai numeşte şi Săptămâna brânzei sau Săptămâna Albă. Mai demult, tinerii mai ales, profitau din plin de această ultimă săptămână în care se mai puteau bucura împreună. Nu de alta, dar după cele şapte săptămâni de post şi după sfânta sărbătoare a Învierii, începeau muncile agricole, când nimeni nu mai avea timp nici să răsufle, darămite să se distreze!

Zilele speciale din Săptămâna Albă

Foarte mulţi oameni, şi astăzi ca şi în vechime, respectă cu sfinţenie postul şi zilele de Lăsatul secului. Pe când bunicii voştri erau copii, tot satul ţinea post cu străşnicie. Şi ştiu sigur că mulţi copii posteau alături de părinţii lor, oricât de mititei erau. Pentru ei, binele sufletului însemna mult mai mult decât binele trupului.

Sâmbătă, înainte de Lăsatul secului de carne, şi astăzi ca şi mai demult, femeile se îngrijesc de morţii neamului, dând de pomană. În această sâmbătă a orânduit Biserica sărbătoarea Moşilor de iarnă. În această zi, parcă viii şi morţii se pregătesc, împreună, pentru sărbătoarea cea mare a Învierii! Înainte, femeile obişnuiau să dea de pomană piftii. De aceea, ziua mai era numită Sâmbăta piftiilor. Fiind o zi dedicată celor duşi, multe femei nu lucrau, de teamă că nu le va fi primită pomana. Ba, unele credeau că vor tremura toată vara ca piftia, de friguri, dacă nu respectă sărbătoarea morţilor! Asta se petrecea într-o vreme când foarte mulţi oameni sufereau şi mureau de friguri…

Purtând povara unei gospodării în spate, temându-se pentru sănătatea copiilor, a animalelor şi a recoltelor, femeile încercau să obţină ajutorul lui Dumnezeu ţinând şi Săptămâna Albă ca pe o perioadă de post mai specială. Aceasta a dus la obiceiuri care nouă ni se par ciudate, dar pentru ele erau fireşti, căci funcţionau după logica simbolică a culorii albe. De exemplu, Lunea Albă o ţineau pentru căsătorie cei care nu-şi găsiseră perechea în câşlegi. Mulţi nu se spălau pe cap, de frică că vor albi, vor orbi sau vor îmbătrâni de timpuriu. Dacă era musai să te speli, trebuia să pui o bucăţică de brânză în apă. Marţi, spuneau bătrânele, nu ai voie să lucrezi nimic dacă vrei să ai copii sănătoşi. În Joia Nepomenită, unele femei, dimpotrivă, spălau cămăşile, ca să le aibă albe tot anul.

Vineri era o zi şi mai şi, căci trebuia ţinută cu post negru şi rugăciune toată ziua, pentru sănătatea copiilor şi curăţarea sufletului de păcate. Nu mâncau decât seara.

Vedeţi cât de râvnitori erau oamenii înainte? Iar sâmbătă împărţeau din nou pomeni, mai ales plăcinte cu brânză, colaci şi colive, făcându-şi datoria şi faţă de cei duşi.

Iar în duminica Lăsatului secului de brânză mergeau în vizite, tinerii la naşi sau la părinţi, şi toţi mâncau bine şi se distrau. Era frumos pe atunci, când în sate se cunoşteau toţi oamenii între ei şi se bucurau împreună, pregătindu-se, tot împreună, să înceapă lungul drum al postului. Unii se adunau cu vecinii şi petreceau în aer liber, făcând focuri mari pe dealuri şi aruncând roţi de paie aprinse de pe deal, chiuind, râzând şi strigând. Iar copiii aveau un rol foarte important în această mică sărbătoare, căci ei adunau lemnele şi paiele şi străjuiau focurile…

Jocul cu alviţa

Mai ales prin sudul ţării, mai era un obicei al copiilor. Numai de Lăsatul secului de brânză copiii, de la cei mai mititei la cei mai mărişori, băteau alviţa, făcând un haz nebun. Cum aşa? Alviţa este o prăjitură tare şi lipicioasă, făcută din miez de nucă, albuş, miere şi zahăr. Părinţii legau un bulgăre de alviţă de o frânghie, atârnată în mijlocul casei, lungă cât să le ajungă în dreptul pieptului. Altcineva făcea vânt alviţei către unul dintre copii. Acesta trebuia să o prindă şi să muşte din ea, dar numai cu gura, fără să-şi folosească mâinile. Apoi îi făcea vânt către alt copil şi tot aşa. Cine muşca din ea era lăudat de spectatori. Nu era uşor să muşti din bulgărele lipicios, era nevoie de multă dexteritate. Cine nu reuşea se lăsa păgubaş şi ieşea din joc, lăsând locul altui copil, care îşi aştepta rândul cu nerăbdare. Prin unele părţi se înfigea în bulgăre şi un bănuţ, şi cine prindea alviţa rămânea şi cu alviţa, şi cu banul, spre părerea de rău a celorlalţi, mai puţin norocoşi.

Când se termina petrecerea, toţi membrii familiei obişnuiau să mănânce apoi un ou fiert tare, să li se pară că postul trece iute, cum ai mânca un ou. Prin multe părţi, femeile obişnuiau să dea de mâncare păsărilor cerului, ca să nu le facă pagube în grâu. Prin Ţara Haţegului, tot copiii se ocupau de aceasta. Mamele îi legau la ochi şi le puneau în palmă tot ce fusese pe masa Lăsatului de sec: carne friptă, sarmale, plăcintă cu brânză. Apoi îi duceau în grădină de mână şi copiii strigau: „Na, pasăre, mâncarea ta să nu strici bucatele mele!“. Este un obicei care se mai practică şi acum, deşi a apărut într-o vreme când se cultiva mai puţin grâu şi conta mult paguba pe care o făceau zburătoarele. Şi, seara, toţi îşi luau iertare unii de la ceilalţi, ca să intre cu sufletele împăcate în post…

▲ Ştiaţi că…

- Malaria se numea, în popor, friguri galbene sau friguri, pur şi simplu? Bolii i se mai spune paludism…

- Baterea alviţei se practica şi la aromânii din Bulgaria şi din Grecia? Aromânii sunt o populaţie având aceeaşi origine cu românii, despre care se crede că s-a format în afara graniţelor actuale ale ţării, în Peninsula Balcanică, între Dunăre şi Munţii Pindului, înainte de anii 800-900 d.Hr. La aromâni, obiceiul se numea „ască“.

- Cuvântul „anofel“ provine din greacă, unde înseamnă „inutil“? Din păcate, ţânţarul anofel e mai mult decât inutil, e periculos!

▲ Ce este malaria?

Malaria este o boală produsă de un microb transmis de femela ţânţarului anofel. Se crede că această boală a afectat omenirea încă de la începuturile ei. Este o boală tropicală, în Africa înregistrându-se şi în prezent sute de milioane de îmbolnăviri şi 2-3 milioane de decese pe an, dar până acum o sută de ani a afectat şi mari părţi din Europa. Populaţii întregi au fost decimate. Cauza bolii a fost descoperită abia în 1880. Transmis prin pişcătura ţânţarului, microbul afectează celulele ficatului şi apoi globulele roşii din sânge. Boala se manifestă prin febră mare, tremurături, dureri articulare, greţuri şi vomă, anemie. În cazurile grave, se poate ajunge la comă şi la moarte. Boala a fost prezentă şi la noi, mai ales în zonele cu mlaştini, dar a dispărut.

▲ Proverbe româneşti

Roag-o pe mama să-ţi explice ce înseamnă:

Brânză bună în burduf de câine.

Brânza câinească, câinii o mănâncă.