Bucuria copiilor în preajma marilor sărbători ortodoxe o văd cel mai bine profesorii de religie, care sunt de multe ori uimiți de creativitatea celor mici și, în același timp, pot să constate puritatea lor sufletească și emoția lor nealterată. Toate acestea transpar din desenele elevilor, din poezioarele lor sau din compunerile lor cu privire la viețile sfinților, la tradițiile religioase și cele populare de Crăciun și Anul Nou. În așteptarea Pruncului Sfânt care se naște în peștera din Betleem, elevii de la școlile gimnaziale „Geo Bogza” și nr. 7 din sectorul 1 al Capitalei, coordonați de profesorul lor de religie, Ionuț Tarău, și-au propus să ne bucure și pe noi cu ceea ce au desenat și au compus în preajma sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae, a Nașterii Domnului și a Sfântului Vasile cel Mare.
Provocările familiei contemporane în creșterea copiilor
În contextul anului 2020, declarat în Patriarhia Română Anul omagial al pastorației părinților și copiilor, este important să analizăm și să aprofundăm valențele educațional-misionare ale formării duhovnicești atât a copiilor, cât și a părinților. Pe lângă abordarea religioasă și psihopedagogică, este foarte utilă analiza și pentru promovarea unei viziuni interdisciplinare și complementare.
Dintre problemele cu care ne confruntăm aș aminti: numărul în creștere de copii cu multiple dizabilități, educație neadecvată nevoilor de dezvoltare cognitivă, familii destrămate, violență și abandon școlar, adicții (dependențe), sarcină în preadolescență și în adolescență, înghețarea comunicării pozitive în relațiile profesor-elev, lipsa de soluții pentru copiii înzestrați și deschiși către cunoaștere, nepregătirea pentru viață, dar mai ales pentru viața de familie, dorința tinerilor, pusă în practică, de a părăsi țara. Însă problema care ne întristează cel mai mult este îmbolnăvirea copiilor, a adolescenților și a tinerilor născuți sănătoși, fenomen care a luat amploare în ultima perioadă. Și, din păcate, chiar dacă aparent fiecare situație are un parcurs diferit, punctul comun este reprezentat de identificarea prea târzie a stării de degradare a copilului, îngreunându-se astfel procesele de recuperare.
Copiii cresc în triada părinți-școală-comunitate. Dacă unul dintre acești factori determinanți nu este în echilibru și nu își joacă rolul său, efectele sunt nedorite. Nu este suficient un mediu familial armonios pentru creșterea unui copil. Deși părinții sunt cei care pun primii piatra de temelie, școala și apoi comunitatea vin să consolideze sau să dărâme acest construct uman. Nu de puține ori am văzut copii crescuți cu dragoste în familii armonioase, care la adolescență au dezvoltat depresii severe, pentru că nu găseau un grup de apartenență.
Ființa umană este extrem de complexă și, în același timp, extrem de fragilă. Iar paradoxul pe care îl trăim astăzi constă în faptul că indiferent cât de mult am evoluat, tehnologic și informațional, se pare că ne sărăcim, aproape fără să ne dăm seama, de elementele esențiale necesare pentru devenirea și susținerea noastră ca oameni.
Valorile s-au schimbat. S-au cuibărit tacit în mintea și în sufletul nostru pseudovalorile, care ne conduc către efecte nedorite atât pe noi, cât și pe cei din jur. Observăm că, încet-încet, omul de astăzi trăiește mai degrabă după principiul plăcerii și al individualității, care are ca efect trăirea la nivelul ego-ului. Din păcate, cu toții suntem afectați, în diverse grade, de ceea ce se promovează în societatea de astăzi, la nivel subtil și global. Și, deși alergăm cu toții către „împlinire personală și fericire”, cu toții suntem din ce în ce mai nefericiți, mai lipsiți de bucurie.
Rezultatele cercetărilor sociale și psihologice arată că generația de astăzi trăiește o bucurie mult scăzută față de generațiile care au trecut prin perioadele de foamete și război, cu toate că nivelul de posesii materiale, chiar și la familiile foarte sărace, este incomparabil crescut față de predecesorii noștri.
Egocentrismul și valorizarea plăcerii personale se regăsesc și în înțelegerea deformată și trăirea conceptului de cuplu actual. Partenerul meu trebuie să fie generatorul principal de fericire personală. La prima dificultate devin nefericit și îmi propun să abandonez cuplul sau familia, totodată, blamându-mi partenerul că nu și-a îndeplinit menirea hărăzită, aceea de a fi un generator permanent de fericire pentru mine. Această atitudine, generalizată la nivelul familiei contemporane, are ca efect fragilizarea sau destrămarea acestei structuri, celula primordială pentru creșterea copiilor. Constatăm amânarea angajării în viața de familie, existența multor familii monoparentale, neimplicare și abandonul propriilor copii.
Este de blamat? Cine mai învață astăzi tinerii ce înseamnă cu adevărat viața de familie? În afara mediilor religioase, mai puțin frecventate de tineri, unde găsesc aceste îndrumări? Ce se urează la nunți? Fiți fericiți! Nu am auzit aproape niciodată, în ultima vreme: Să aveți puterea și înțelepciunea de a trece împreună peste dificultăți! Să aveți grijă unul de altul! Acum nu mai sunteți doi, ci unul!
Părinții tinerilor care se căsătoresc și, apoi, bunicii doresc să se implice, să ajute, ca nu cumva copiii lor să treacă prin dificultăți. Iar această implicare, care nu are întotdeauna origini altruiste, perturbă și nu ajută la consolidarea și maturizarea cuplului nou creat. Situația continuă când apar nepoții, iar din prea multă aglomerație, tații nu își găsesc rostul și rolul, astfel că renunță la a se mai implica. Această neimplicare a taților în creșterea copiilor este dăunătoare dezvoltării armonioase a celor mici, dar și relației cu partenerul de cuplu.
Dascălii importanți în viața, educația și devenirea copiilor uită tot mai des, copleșiți de nefericiri personale, care este rolul lor formator și care sunt instrumentele care ajută cu adevărat. Cei cu experiența altor generații observă prăpastia dintre achizițiile cu care trebuia să vină copilul din familie („cei șapte ani de acasă”) și atitudinile prezente. Unii încearcă să compenseze, să regleze comportamente inexistente, cu multă fermitate și, nu de puține ori, cu duritate. Iar efectele nefaste asupra copiilor nu întârzie să apară.
Uităm de multe ori cât de importantă este colaborarea părinte-dascăl, cum uităm, de altfel, și de buna colaborare mamă-tată. Nu în ultimul rând, uităm de individualismul nostru creat sau indus de rolul sanogen și susținător al comunității. În orașele mari, trăim paradoxul de a fi mulți, dar singuri. Adulții foarte ocupați resimt mai puțin această nevoie, dar trăirea este diferită la nivelul copiilor. Privarea de un mediu cu valori similare, lipsa de colaborare, învățare și susținere din cadrul comunității conduc la deprivări și dezechilibre în rândul copiilor, adolescenților și tinerilor.
Mult mai avantajați sunt cei din mediile rurale, în care comunitatea este trăită și înțeleasă. Un alt dezavantaj al copiilor de la oraș este lipsa activităților în aer liber și a sarcinilor în gospodărie, menite să le creeze abilități care să îi ajute să devină, în timp, independenți și, nu în ultimul rând, să contribuie la sentimentul sănătos de rost personal și încredere în forțele proprii.
Ce soluții avem la toate aceste probleme? Oricât am dori să reinventăm „roata de la căruță” și am importa tehnici și terapii din alte areale geografice, care după un timp arată mai degrabă ca un produs comercial și nu ca o soluție altruistă, universal salvatoare, ajungem tot la învățăturile străvechi simple, dar aparent greu de aplicat astăzi.
Soluțiile care stau la baza oricărui manual universal de parenting sunt: starea de prezență activă; trezire, conștientizare și înțelegere a situației în care copilul/copiii și familia se află; blândețea și dragostea cu care ne raportăm unii la alții; răbdarea infinită; încrederea; comuniunea; implicarea și munca permanentă. Recunoașteți aceste valori? Le-ați mai întâlnit sau auzit undeva? Sper să le reactivăm și să le folosim cu înțelepciune și, nu în ultimul rând, să ne susținem reciproc în practicarea lor în familiile noastre, atât pentru binele copiilor, cât și al nostru, al părinților.
