În fiecare an, la 25 Decembrie, cu prilejul slăvitului praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Sfânta Biserică, prin intermediul rânduielilor, cântărilor liturgice, colindelor și cântecelor de stea
Cum au diortosit Sfinții Părinți de la Sinodul II Ecumenic (381) Crezul Niceean de la Sinodul I Ecumenic (325)
În contextul unor posibile diortosiri de către un nou Sinod la unele texte adoptate de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta (18-26 iunie 2016), propunem un scurt articol din care se poate vedea modul în care Sfinții Părinți de la Sinoadele Ecumenice au diortosit și reformulat decizii sinodale ecumenice mai vechi într-un nou context pastoral și misionar.
Vom exemplifica aceasta printr-o comparație a Simbolului Niceean din 325 cu cel Constantinopolitan din 381. În majoritatea lucrărilor de teologie ortodoxă se afirmă că actualul Simbol Niceo-Constantinopolitan, rostit în Biserica Ortodoxă în mod festiv la Botez și în cadrul Sfintei Liturghii, s-a născut prin adăugarea ultimelor cinci articole despre Sfântul Duh, Biserică, Botez și viața veșnică, la Crezul Niceean, care conținea primele șapte articole referitoare la Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, menționând doar simplu credința în Sfântul Duh. În textul de față vom arăta faptul că primele șapte articole ale Simbolului Niceo-Constantinopolitan (381) conțin 3 omisiuni și 10 adăugiri față de textul Simbolului Niceean (325), Sfinții Părinți de la Constantinopol operând omisiuni, precizări, completări și diortosiri ale vechiului Simbol fără ca prin aceasta să considere că schimbă cu ceva „credința Niceei”1.
1. Textul Simbolului Niceean (325)
Pe baza izvoarelor și a mărturiilor patristice din secolele al IV-lea și al V-lea, cercetătorul italian Giuseppe Luigi Dossetti a reușit să editeze în 1967 ediția critică a textului original grecesc al celor două variante ale Crezului (cea din 325 și cea din 381). Conform mărturiilor păstrate, Sfinții Părinți de la Niceea au realizat în 325 următorul crez:
„Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute. Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică din ființa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ, Care pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră S-a coborât și S-a întrupat, S-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a înălțat la ceruri, și va veni să judece viii și morții. Și întru Duhul Sfânt.”2
Părinții sinodali niceeni, aflați în dispută cu arienii, au dedicat așadar un spațiu generos precizării relației dintre Tatăl și Fiul în interiorul Preasfintei Treimi, dezvoltând articolul hristologic prin precizări și formule antiariene. Prima expresie fundamentală folosită direct în combaterea arianismului a fost „adică din ființa Tatălui (τουτέστινἐκτῆςοὐσίαςτοῦπατρός)“, adăugată imediat după „născut din Tatăl, singurul născut“. Aici avem evident o formulare împotriva tezei ariene care susținea că Logosul este o creatură fără legătură ontologică cu Tatăl. Expresia „din ființa“ nu era nouă în teologia creștină, ea fiind atestată deja la Tertulian3. Prin această formulare părinții sinodali de la Niceea reușeau să exprime faptul că Fiul nu S-a născut din nimic, așa cum au fost aduse în existență creaturile, ci direct din ființa Tatălui.
Expresiile „Dumnezeu din Dumnezeu“ sau „lumină din lumină“, aplicate relației dintre Tatăl și Fiul, erau acceptate și de arieni, dar aceștia au reacționat alergic atunci când părinții sinodali au propus precizarea „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat (θεὸνἀληθινὸνἐκθεοῦἀληθινοῦ)“. Teologii cu simpatii ariene au preluat din versetul ioanin - „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (μόνονἀληθινὸνθεὸν), și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis“ (Ioan 17, 3) - afirmația că Tatăl singur este numit „Dumnezeu adevărat“, în timp ce Fiul ar fi în viziunea acestora doar „Dumnezeu“. Arie însuși spune într-una din scrieri „Logosul nu este Dumnezeu adevărat ..., ci Dumnezeu după har...“4. Prin această formulare, părinţii sinodali de la Niceea demontau o viziune greșită a arienilor, dar ea nu era suficientă, pentru că nu preciza exact identitatea ontologică a Tatălui și a Fiului. După ce s-a adăugat faptul că Fiul este „născut, nu făcut“, o sintagmă antiariană, de asemenea, părinții sinodali au ajuns „la punctul nevralgic al simbolului de la Niceea“ (I. Urtiz von Urbina), anume la expresia „deoființă cu Tatăl (ὁμοούσιοντῷπατρί)“.
Folosind un termen filozofic, Sfinții Părinți de la Niceea au reușit să afirme definitiv la nivel ontologic identitatea de fiinţă dintre Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, în fața arienilor. Această realizare teologică s-a datorat curajului și înțelepciunii celor 318 Părinți, fiind una paradoxală și neașteptată pentru mulți dintre părinţii sinodali, fapt formulat de un mare cercetător astfel: „Paradoxul niceean constă în faptul că elenizarea limbajului credinţei, operată de sinod, a fost pusă în slujba dez-elenizării conţinutului credinţei5“.
Cu alte cuvinte, părinții sinodali de la Niceea (325) au afirmat în limbajul filozofiei greceşti deofiinţimea Fiului cu Tatăl, salvând însă prin aceasta realitatea revelației lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu și implicit realitatea mântuirii adusă de El. Termenul nebiblic omoousios este cel care a descris în modul cel mai adecvat consubstanțialitatea Tatălui cu Fiul, în pofida faptului că mulți dintre părinţii sinodali au arătat rețineri față de acesta. Chiar dacă nu era luat din Sfânta Scriptură, el rezuma perfect acele formule specifice Evangheliei după Ioan, în care Fiul spune: „Eu și Tatăl una suntem“ (Ioan 10, 30).
2. Comparație între Crezul Niceean (325) și cel Constantinopolitan (381)
La Constantinopol, în 381, părinții sinodali au diortosit textul Simbolului în funcție de noul context teologic și pastoral al vremii, astfel că între cele două variante există multe diferențe, sub formă de omisiuni, diortosiri și adăugiri, prezente în primele șapte articole, iar ordinea multor cuvinte (prepoziții, adjective, substantive, verbe) și construcția frazei au fost, de asemenea, schimbate6. (A se vedea Tabelul comparativ de la pag. 5).
2.1 Omisiuni în primele 7 articole
În primul rând avem de-a face cu 3 eliminări (omisiuni) ale unor formule prezente în Crezul Niceean:
a) „adică din ființa Tatălui“;
b) „Dumnezeu din Dumnezeu“;
c) „cele din cer și cele de pe pământ“.
De ce au fost operate aceste modificări? Punctul b) a fost eliminat din motive stilistice, deoarece după această formulă și după „lumină din lumină“ exista expresia mult mai clară din perspectivă antiariană „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“. Punctul c) a fost de fapt trecut din articolul dedicat Fiului, în primul articol al Crezului Constantinopolitan dedicat Tatălui. Este posibil ca această modificare să se fi făcut sub influența Crezului din Ierusalim comentat de Sfântul Chiril, care are primul articol identic cu cel Constantinopolitan. Formula a) - „adică din ființa Tatălui“ - a fost una din expresiile-cheie ale doctrinei niceene alături de cuvântul „deoființă“. Știm că una din principalele acuze aduse de arieni textului niceean în perioada de după 325 a fost aceea de sabelianism. Dacă părinții de la Constantinopol au considerat această eliminare a punctului a) ca o încercare de a estompa o posibilă interpretare modalistă rămâne azi doar o presupunere7.
2.2 Adăugiri în primele 7 articole
Tot în primele șapte articole, Crezul Constantinopolitan conține o serie de adăugiri, pe care le prezentăm mai jos în ordinea articolelor:
a) „cerului şi al pământului“;
b) „înaintea tuturor vecilor“;
c) „din ceruri“;
d) „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“;
e) „și a fost răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat“;
f) „şi a fost îngropat“;
g) „după Scripturi“;
h) „şi şade de‑a dreapta Tatălui“;
i) „iarăşi cu slavă“;
j) „a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit“.
Există așadar zece adăugiri și modificări față de modul în care primele șapte articole arătau în Crezul de la Niceea. Dintre aceste formule, cele mai multe au fost utilizate pentru a da o descriere completă a tuturor etapelor iconomiei mântuirii realizate de Hristos, așa cum sunt atestate în Sfânta Scriptură, menționând pe lângă parcursul hristic elaborat la Niceea și că S-a coborât din ceruri, a fost răstignit, a fost îngropat, șade de-a dreapta Tatălui și va veni iarăși cu slavă - punctele c), e), f), g), h), i). Aici nu avem de-a face cu modificări de ordin doctrinar sau adăugiri ce vizau în acel moment vreo erezie. Introducerea lui Ponțiu Pilat în textul Crezului – cf. e) – era menită să situeze precis în timp și spațiu actele întrupării, morții și învierii lui Iisus Hristos pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire.
Punctele a) și b) stau în strânsă legătură cu Crezul Niceean. Formula a) „Făcătorul cerului și al pământului“ este de fapt o preluare a cuvintelor „cerului și pământului“ din articolul dedicat Fiului în Crezul Niceean. Este foarte posibil ca în această mutație să fi jucat un rol și unele raționamente antignostice. Crezul Niceean atribuia Tatălui doar crearea „celor văzute și a celor nevăzute“. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că „Simbolul Niceean lăsa prin aceasta ideea că Tatăl creează numai temeiurile creației în general, pe când Fiul, ca un subordonat, în sens platonic-filonic, le organizează în cer și pământ. Forma nouă le consideră pe toate create de Tatăl prin Fiul“8.
Această completare arată că prin „văzute“ se înțelege chiar pământul, materia, care nu este rea, după cum susținea dualismul gnostic-maniheic, ci creația unui Dumnezeu Bun. Astfel, Sfinții Părinți de la Constantinopol (381) au modificat acest fragment niceean, făcând o precizare fundamentală față de Sfinții Părinți de la Niceea, fără însă a se considera că modifică în vreun fel credința acelora.
Formula d) - „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“ - este, de asemenea, nouă față de Crezul Niceean. Multă vreme s-a considerat că această formulă a fost introdusă în scop antiapolinarist. Diogene de Cyzic afirma acest lucru la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon. Însă doar o interpretare forțată a acestei formule poate combate apolinarismul, care susținea, pornind de la o viziune trihotomică asupra omului, că prin întrupare Iisus Hristos a luat doar trupul și sufletul animal al omului, nu și sufletul rațional, al cărui loc îl ținea Logosul. Această formulă îi combate cu adevărat pe docheți, care negau realitatea trupului lui Hristos, dar nu aduce precizările necesare pentru a respinge apolinarismul în forma enunțată mai sus. Doctrina apolinaristă este prezentată însă diferit de ereziologii vremii. După Sfântul Atanasie al Alexandriei și Sfântul Epifanie al Salaminei, Apolinarie ar fi negat chiar realitatea întrupării, susținând că trupul lui Hristos este de origine cerească. În acest caz, formula combate acest tip de apolinarism.
Punctul j) - „a Cărui împărăție nu va avea sfârșit“ - combate direct ereziile susținute de Marcel de Ancyra și Fotin de Sirmium, ucenicul lui Marcel. Acești ierarhi susțineau că după judecata finală unirea ipostatică dintre Logos și umanitatea Sa va fi dizolvată, iar Cuvântul va fi din nou imanent doar Tatălui, iar prin aceasta întregul mister al întrupării și al mântuirii era pus sub semnul întrebării9. Formula prezentă în Crez este preluată din mesajul Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria din Luca 1, 33: „Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit“. Această expresie apare deja în Crezul comentat de Sfântul Chiril al Ierusalimului10 la mijlocul secolului al IV-lea și este foarte probabil să fi fost preluată de acolo.
3. Mărturisirea dumnezeirii Duhului Sfânt
Articolele 8-12 sunt cu totul noi în Crezul Constantinopolitan. Așa cum sunt formulate aici nu se găsesc în nici un alt crez baptismal sau sinodal cunoscut până atunci. Ele conțin atât o învățătură dezvoltată despre Sfântul Duh, precum și unele elemente prezente în acea vreme în crezurile baptismale răsăritene și apusene.
Țelul precis al Crezului Constantinopolitan era formularea învățăturii ortodoxe despre Sfântul Duh, mai precis definirea dumnezeirii Duhului în fața pnevmatomahilor, prezenți și ei la dezbateri în prima parte a lucrărilor Sinodului II Ecumenic. La fel ca și părinţii sinodali de la Niceea, părinţii sinodali constantinopolitani au remarcat că expresiile biblice nu erau suficiente pentru o formulare clară și definitivă a învățăturii despre Sfântul Duh, deoarece erau mai apoi interpretate diferit de opozanți. De aceea au apelat în final la următoarea formulă liturgică: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit“ (τὸσὺνπατρὶκαὶυἱῷσυμπροσκυνούμενονκαὶσυνδοξαζόμενον).
Această expresie dă unicitate Crezului Constantinopolitan, nefiind întâlnită în nici un alt crez vechi al Bisericii. Formula s-a cristalizat în urma unei controverse liturgice din anii 371-374, când adversarii Sfântului Vasile cel Mare i-au reproșat acestuia că a falsificat doxologia trinitară. Vechea formulă prin care Dumnezeu Tatăl era slăvit „prin Fiul în Duhul Sfânt“, ce putea fi suspectată de subordinațianism, a fost înlocuită de ierarhul capadocian printr-o altă formulă, probabil de proveniență antiohiană, în care Tatăl era slăvit „cu (meta) Fiul împreună (syn) cu Duhul Sfânt“11. Un întreg tratat - Despre Sfântul Duh - este închinat de Sfântul Vasile explicației rolului și semnificațiilor teologice profunde ale folosirii acestor prepoziții. Nu există nici o îndoială că această formulă din Crezul Niceo-Constantinopolitan este de origine vasiliană12.
Deși Sfântul Grigorie Teologul și-a dorit la începutul lucrărilor sinodului să introducă în Simbolul din 381 expresia că Sfântul Duh este „Dumnezeu” și „deoființă cu Tatăl”, așa cum au procedat părinţii sinodali niceeni în 325, după ce acesta a părăsit sinodul, ceilalți părinți sinodali au fost de părere să evite expresiile de mai sus, care au provocat multă dezbatere teologică în secolul al IV-lea, și să le înlocuiască prin formula vasiliană amintită, luată din Liturghia Bisericii.
Astfel, părinţii sinodali din 381 au ales o altă modalitate teologică de a exprima identitatea de dumnezeire a Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, anume omotimia13. Dacă Duhul Sfânt este slăvit și închinat (adică I se cuvine închinare, n.n.) împreună cu Tatăl și cu Fiul, aceasta înseamnă că Se bucură de aceeași cinstire (omotimia) și demnitate ca aceștia. Cu alte cuvinte, identitatea de cinstire stă pe același plan cu identitatea de ființă14. John McGuckin a vorbit despre „omodoxie” în acest caz, adică slăvirea Duhului la același nivel cu a Tatălui și a Fiului15. Această formulă liturgică receptată într-un text doctrinar reflectă evident strânsa legătură dintre viața liturgică a Bisericii și experierea adevărurilor de credință în spațiul liturgic. În același timp, această împodobire liturgică a Crezului Constantinopolitan l-a făcut mult mai propriu pentru a fi introdus în cultul Bisericii, spațiul din care de fapt și-a luat adevărurile.
De asemenea, dorim să subliniem că atunci când părinţii sinodali din 381 vorbesc despre faptul că Sfântul Duh purcede din Tatăl ei folosesc o expresie diferită de cea a Noului Testament. În Ioan 15, 26 este vorba de purcederea Sfântului Duh de la Tatăl (ὅπαρὰτοῦπατρὸςἐκπορεὐεται), în timp ce părinții sinodali de la Constantinopol vorbesc despre purcederea din Tatăl (ἐκτοῦπατρὸςἐκπορευόμενον), pentru a sublinia relația de origine dintre cei doi (Tatăl fiind izvorul purcederii Duhului Sfânt) și astfel a accentua dumnezeirea Duhului. În multe variante românești se traduce prepoziția ἐκ(din) prin „de la“ și nu prin „din“. Traducerea corectă a expresiei este „Care din Tatăl purcede“, nu „Care de la Tatăl purcede“, deoarece prepoziţia din arată mai bine că Tatăl este izvorul unic al fiinţei divine şi originea purcederii Duhului Sfânt.
4. Concluzii
Având în vedere că primele șapte articole ale Crezului Constantinopolitan din 381 prezintă 3 omisiuni și 10 adăugiri față de Crezul Niceean din 325, alături de diortosirea sau modificarea altor structuri gramaticale, afirmația potrivit căreia Crezul Constantinopolitan ar fi doar completarea cu încă cinci articole a Crezului Niceean nu corespunde realității. Simbolul Constantinopolitan nu este o simplă amplificare cu cinci articole a celui Niceean, ci şi o diortosire substanțială a acestuia.
Părinţii sinodali constantinopolitani au preluat formule și expresii din mai multe simboluri baptismale și din tradiția liturgică, reformulând, completând şi diortosind textul Crezului Niceean din 325 în sensul nevoilor Bisericii din epoca respectivă de-a apăra, mărturisi şi transmite credinţa adevărată pentru a păstra unitatea de credinţă a Bisericii. Adevărați păstori de suflete, ierarhii de la sinoadele ecumenice au redactat texte doctrinare bazându-se pe tradiția biblică şi liturgică a Bisericii și având în vedere claritatea exprimării corecte, reformulând și diortosind texte anterioare fără să considere că pierd unitatea de credință cu Părinții de dinaintea lor, conștienți fiind că adevărata Tradiție a Bisericii nu este doar o repetare a unor formule vechi, ci şi o aprofundare a adevărului viu cuprins în mod concentrat şi plenar în Persoana şi Evanghelia lui Hristos.
Tabel comparativ al celor două Simboluri de credinţă
Am subliniat acele articole sau expresii din Crezul Niceean care au fost eliminate din Crezul Constantinopolitan, iar în varianta din 381 am îngroșat acele articole sau expresii adăugate la varianta niceeană.
Crezul de la Niceea - 325
1. Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute.
2. Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut, adică din ființa Tatălui. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și cele de pe pământ. Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât și S-a întrupat și S-a făcut om.
3. Și a pătimit.
4. Și a înviat a treia zi.
5. Și S-a înălțat la ceruri.
6. Și va veni să judece viii și morții.
7. Și întru Duhul Sfânt.
Crezul de la Constantinopol - 381
1. Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului și al tuturor celor văzute şi nevăzute.
2. Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul născut, Care din Tatăl S-a născut înaintea tuturor vecilor, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om,
3. și a fost răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat și a pătimit şi a fost îngropat,
4. şi a înviat a treia zi, după Scripturi,
5. şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui,
6. şi va veni iarăşi cu slavă să judece viii şi morţii,
7. a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul cel Sfânt, Domnul, de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin proroci.
9. şȘiţ întru una, sfântă, catholică (universală, sobornicească) şi apostolică Biserică.
10. Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor.
11. Aşteptăm învierea morţilor
12. și viaţa veacului ce va să vină. Amin16
Note:
1. Pentru o prezentare mai detaliată a acestei tematici a se vedea articolul nostru: „Crezul Constantinopolitan (381) - o augmentare cu 5 articole a celui Niceean (325)?” în: Ortodoxia, Seria a II-a, II (2010), nr. 4, pp. 50-80. Articolul de față este o prelucrare a studiului sus-menționat.
2. Giuseppe Luigi Dossetti, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli. Edizione critica, Herder, Roma, Freiburg, Basel, Barcelona, Wien, 1967, pp. 226-241.
3. Cf. Lorenzo Perrone, „Von Nicaea (325) nach Chalkedon (451)“, în: Geschichte der Konzilien: Vom Nicaenum bis zum Vaticanum II, hrsg. von Giuseppe Alberigo, Patmos Verlag, Düsseldorf, 1993, p. 41.
4. John N. D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse. Geschichte und Theologie, 2. Auflage, Göttingen, 1993, p. 235.
5. Bernard Sesboüé, Hristologia patristică: repere principale, în: Hristos, traducere de Daniela Cârstea (Sfinţii Părinţi pe înţelesul tuturor, 2), Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 19.
6. Când vorbim de schimbarea ordinii cuvintelor ne referim la textul grec.
7. I. Ortiz de Urbina consideră că eliminarea acestei expresii nu realizează dezideratul dorit deoarece conceptul „deoființă” are același înțeles. Cf. I. Ortiz de Urbina, S.J., Nicée et Constantinople, Éditions de lâOrante, Paris, 1963, p. 188.
8. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Sinodul II Ecumenic și Simbolul Niceo-Constantinopolitan“, în: Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 3, p. 368.
9. Cf. I. Ortiz de Urbina, Nicée et Constantinople, p. 189. Pr. prof. Ioan Rămureanu, „Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381). Învățătura despre Sfântul Duh și Biserică, Simbolul Constantinopolitan“, în: Studii Teologice, XXI (1969), nr. 5-6, p. 366.
10. Cf. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 246 ș.u.
11. Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, (I), PSB, vol. 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 19.
12. Lucrarea fundamentală cu privire la învățătura triadologică și pnevmatologică a Sfântului Vasile cel Mare rămâne cea a lui Hermann Dörries, De Spiritu Sancto. Der Beitrag des Basilius zum Abschluss des trinitarischen Dogmas, Göttingen, 1956.
13. Cf. John N. D. Kelly, Altchristliche Glaubensbekenntnisse..., p. 337.
14. Cf. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, „Sinodul II Ecumenic și Simbolul Niceo-Constantinopolitan“, p. 370.
15. Cf. John McGuckin, Sf. Grigorie de Nazianz. O biografie intelectuală, traducere de Adrian Podaru, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, pp. 520-522.
16. Giuseppe Luigi Dossetti, Il Simbolo di Nicea e di Constantinopoli, pp. 244-251.