Despre credință și încredere în presa românească

Trăim cufundați într-o lume a informațiilor: pe telefoane, pe tablete și calculatoare, pe ecranele televizoarelor, pe pagina de ziar și revistă, pe panouri urbane, de pretutindeni se revarsă spre noi milioane de biți de informație.
Utilă sau inutilă, de divertisment sau de educare, despre societatea în care trăim sau despre altele de pe această planetă, despre prezent sau despre trecut – mult mai multă decât oricând în istoria omenirii. Ne pierdem în acest zumzet frenetic, ne lăsăm purtați de valurile nesfârșite care se revarsă zilnic asupra noastră.

După două secole în care a avut monopolul asupra pro­ducției și distribu­ției de informații, presa se vede concurată de numeroase alte instituții (cum ar fi sistemul relațiilor publice sau cel al publicității) sau instanțe (cum ar fi blogurile, site-urile diferitelor organizații, rețelele de socializare, aplicațiile pentru telefoanele mobile etc.). Multă lume vorbește despre o criză a presei, dar istoria ne arată că nici una din marile instituții ale societății (de la familie la religie) pe care s-a lipit eticheta de „criză” nu a pierit. Ce se întâmplă deci cu mass-media românească acum?

De la discursul partizan la tabloid

Imediat după căderea comunismului în Europa de Est, în limbajul comun şi în studiile de specialitate s-a impus un termen cu rezonanţe aparte: tranziţie. Frecvenţa cu care acest cuvânt a fost invocat de lideri politici şi oameni obişnuiţi, de intelectuali și jurnaliști, ca termen „magic” ce părea că explică direcţia (progresistă) şi durata (scurtă) a perioadei de schimbare (şi de nesiguranţă socială), este absolut remarcabilă. Termenul era comod şi sugestiv, dar conceptul este neclar şi contestabil. Iar tranziția presei nu a privit înainte, ci s-a inspirat privind mereu înapoi. Dacă ne uităm atent la ce s-a întâmplat în acești 25 de ani, observăm că totul se petrece ca şi cum perioada postcomunistă ar reface, în combinatorii flexibile, stagii şi procese din alte etape ale istoriei presei. Nu sunt adeptul teoriilor referitoare la ciclicitatea istorică, dar unele analogii sunt izbitoare. Spre exemplu: în ultimii 25 de ani, presa română a trecut de la polarizarea politică şi discursul partizan, axat pe opinie, la o presă tabloidă, de senzaţional; apoi, de la aceasta la o presă de fapt divers şi demascări fulminante împotriva reprezentanţilor Puterii; pe acest fond apar ici și colo elemente ale presei de „calitate” şi ale jurnalismului de informare neutră, echilibrată. Nu poţi să nu vezi aici succesiunea de etape trăită de presa europeană și americană ideologizată a începutului de secol XIX, la presa de un bănuț (`penny press”), apoi la perioada dominată de celebrii „muckrakers” (jurnaliști de investigație), la emergenţa jurnalismului „obiectiv” și apoi la infotainment. Să existe oare etape şi pasaje necesare în dezvoltarea unei prese moderne? Presa occidentală se forma prin desprinderea de un mod de organizare şi de control de tip autoritarist; presa română se dezvoltă prin negarea modelului comunist. Dacă acceptăm că trecerea de la presa comunistă la presa democratică este analogă cu evoluţia de la un model autoritarist de presă către unul liberal şi ulterior social responsabil, atunci putem accepta ideea că aceste procese pot avea un „pattern” comun. Și că analogiile între etape, moduri de organizare, stiluri de presă şi sisteme de valori şi norme nu sunt întâmplătoare. Ceea ce nu trebuie să ne facă să uităm că în „tranziţia” românească lucrurile s-au petrecut cu mult mai multă repeziciune, actorii şi forţele implicate au fost mult mai variate, influenţele externe mai puternice.

Nepregătiți pentru „șocul” produs de generalizarea culturii de masă

Acum, după 25 de ani de istorie, peisajul presei, variat și mereu în schimbare, se opune peisajului opiniei publice, încremenit de cel puțin 10 ani într-o totală neîncredere în presă și jurnaliști. Și toată lumea arată cu degetul către patroni și ziariști. Mi se pare mult prea simplu să aruncăm întreaga povară a vinovăției pe umerii goanei patronilor după profit facil și pe incapacitatea jur­naliștilor de a se profesionaliza. Sunt factori care contează, dar ar trebui să nu uităm că ei au fost favorizați de scăderea influenței pozitive, formative, a altor instanțe sociale: politicul, educația, cultura „majoră”. În România, nici familia, nici școala și nici Biserica nu au fost pregătite pentru „șocul” produs de generalizarea culturii de masă, nici una dintre ele nu a avut strategii elaborate pentru absorbirea și modelarea fenomenelor produse de distribuția galopantă a culturii populare - pe care adeseori s-au mulțumit doar să le condamne retoric. Aceste instituții fundamentale pentru orice societate au încercat să beneficieze numai de avantajele materiale oferite de tehnologiile de comunicare -le-au folosit ca suporturi pentru conținuturile tradiționale, nu și ca generatoare de conținut specific. Spre exemplu, familiile comunică mult mai repede prin email și facebook (decât prin clasica scrisoare), dar rareori folosesc facebook pentru a obține o comuniune familială. Școlile au site-uri și pagini de facebook pentru a se promova, dar nu folosesc aceste instrumente pentru a construi o comunitate durabilă.

Ce loc ocupă presa religioasă în peisajul media românesc?

În primul rând, trebuie salutată existența ei, la scară națională și pe toate suporturile disponibile: tipărită, online, radio, televiziune. Acest lucru reprezintă o cotitură în presa noastră în și de tranziție, un eveniment de răscruce, poate încă puțin înțeles în amploarea consecințelor sale. Măcar pentru faptul că este una din puținele forme de presă de azi care se bucură de încrederea publicului ei! În al doilea rând, este de la sine înțeles că ea trebuie să răspundă unor nevoi sufletești și unei aspirații a credinței sau către credință. Prin această misiune, ea se încadrează în ceea ce noi numim „serviciu public”. Presa este în slujba publicului său, dar nu pentru a-i satisface aspirațiile către divertisment, ci pentru a-i oferi sprijinul de care are nevoie pentru atingerea aspirațiilor sale de împlinire. Dar nu CE este întrebarea complicată, ci CUM? Care este informația care răspunde acestor aspirații? O parte semnificativă este oferită de prezentarea mesajului Bisericii, de evocarea semnificației sărbătorilor și a sfinților, de marcarea unor momente din istoria țării și a Bisericii. Dar viața și interesele publicului solicită și alte teme.
Oamenii vor să afle ce se întâmplă cu și ce fac ceilalți semeni ai lor. Oamenii vor să des­copere povești de viață, povești exemplare. Și caută portretele unor oameni care să-i inspire în viața lor de zi cu zi. Cred că este mult mai interesant un reportaj despre unul din miile de preoți sau călugări/călugărițe care își dedică viața ajutorării celor din comunitatea lor, decât o pagină despre o boală de piele (pe care o poți citi din alte reviste sau pe internet); cred că portretul unui om obișnuit care și-a trăit viața cu modestie, în spiritul Scripturilor este infinit mai evocator decât o sumă de rețete culinare. Și exemplele pot continua. A fi în serviciul celorlalți înseamnă a te devota cerințelor și așteptărilor lor. În presă, aceasta înseamnă neodihna căutării de „subiecte”, de informații și povestiri de viață care pot modela alte vieți.