Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Interviu Practicarea virtuţii ne face fericiţi

Practicarea virtuţii ne face fericiţi

Un articol de: Alina A. Rotaru - 21 Iul, 2019

Istoric, diplomat, eseist, profesor, spirit plurivalent, Theodor Paleologu este tipul intelectualului modern, dar cu puternică ancorare în educația clasică, în ceea ce numim Tradiție iudeo-crești­nă, un om care are „busola” la el. Discuția cu domnia sa este un festin care îți îmbogățește gândirea. Cursurile ținute la Casa Paleologu tratează subiecte pe care nu le afli dezbătute în altă parte. Operele lui Pascal, Maritain, Montaigne și multe altele aparținând numelor mari ale culturii europene sunt analizate și comentate aici sine ira et studio. În interviul de față, profesorul Theodor Paleologu ne vorbește despre filosofie, virtuți și învățământul românesc.

Domnule Theodor Paleologu, de unde a început pasiunea dumneavoastră pentru filosofie?

În cazul meu a început demult. Poate un semn a fost că la botezul meu Constantin Noica mi-a dat cadou o piatră de pe Acropole, pe care o am și acum. Poate că aceasta este originea pasiunii pentru studiul filosofiei.

Primele texte filosofice pe care le-am citit, la 11-12 ani, au fost Aforisme asupra înțelepciunii în viață, scrise de Schopenhauer, și câteva dialoguri platoniciene, Apologia lui Socrate, Criton, Menon. Țin minte că m-au marcat foarte mult, mi-au plăcut grozav - în special Gorgias și Protagoras. Și nu cred că eram un copil supradotat. Consider că este o gre­șeală faptul că nu se începe edu­cația filosofică de timpuriu, pentru că un adolescent este capabil și foarte doritor de reflecție filosofică ușor de înțeles, iar scrierile lui Platon, Epictet sau Seneca sunt potrivite pentru această vârstă.

Cât de utilă e filo­sofia pentru omul secolului XXI?

Eu consider, ca și anticii, că filosofia are eminamente un scop practic. Faptul că suntem în secolul XXI nu schimbă cu nimic datele problemei. Omul modern are nevoie de o busolă, așa cum a avut nevoie omul din oricare altă epocă. Poate chiar mai mult decât în alte momente este nevoie de o busolă, pentru că omul modern e mai degrabă debusolat, nu mai are repere tradiționale și atunci e nevoie de deturul reflecției filosofice pentru a regăsi busola.

Cum ați caracteriza virtutea?

Virtutea este obișnuință, spunea Aristotel, care se obține prin practică. Prin exercițiu, virtutea devine un automatism. De asemenea, cred că are perfectă dreptate atunci când spune că virtuțile sunt căi de mijloc între excese. Să nu uităm însă rolul primordial al înțelepciunii practice pe care îl recunosc atât Aristotel, cât și Platon. Cei doi filosofi au fost preluați în gândirea morală a Bisericii, și nu doar în lumea greacă, ci și în Occident s-a întâmplat acest lucru.

Eu cred că un ortodox luminat la minte poate să îl citească cu foarte mult interes pe Toma de Aquino, el a preluat în mod foarte inteligent, subtil și creativ filosofia morală aristoteliană. Ce ne spune Toma de Aquino este că virtutea aduce plăcere. Virtutea e un lucru plăcut, nu e ceva rebarbativ, nu e ceva dezagreabil și neplăcut, dimpotrivă, spune că nu putem fi fericiți decât atunci când practicăm virtuțile.

Cum cultivăm virtutea zi de zi?

În primul rând, e nevoie de multă vigilență față de sine însuși. Ne înfuriem, ne supărăm, viața noastră la tot pasul se lovește de ceea ce numim ispite, chiar dacă nu trebuie să dăm un caracter foarte dramatic acestei noțiuni. Vigilența ne ferește de derapajele umane. Aici este importantă noțiunea de exerciții spirituale, de exercitare a minții pentru a avea dreaptă socotință, prudentia în latină, phronesis în grecește.

Exercițiile spirituale permanente sunt importante, fiecare cu calea lui în aceste exerciții: unii sunt mai mult rugători, alții sunt mai mult aplecați spre studiu, alții sunt aplecați spre meditație.

Care este filosofia de viață după care vă ghidați?

Mă inspir mult din ce citesc, pentru mine, studiul e și un mod de viață. Aș putea spune că de câțiva ani duc o viață de benedictin, adică nu fac altceva decât să pregătesc cursuri, și atunci ajung să practic în viața de zi cu zi ce le predau cursanților.

Care sunt caracteristicile  universale ale iubirii?

Folosesc puțin cuvântul „iubire” pentru că e un cuvânt folosit atât de mult și în sensuri atât de diferite, încât am ajuns să consider că e un cuvânt care trebuie folosit cu parcimonie, ca să nu-l degradăm și să-i pierdem sensul.

Într-o relație de cuplu importantă este seriozitatea în relația cu celălalt, precum şi determinarea de a îmbătrâni împreună, cred că acesta este testul cel mai greu.

Dacă ne referim la alte forme ale iubirii, răspunsurile variază. E un cuvânt care acoperă realități diferite, dar lumea îl folosește în multe sensuri care nu au legătură de fapt cu iubirea. De câte ori nu găsim citate anapoda și chiar ziceri ale lui Iisus despre iubire total scoase din context pentru a justifica lucruri care nu au nici o legătură cu ce spunea El?

Unde ne situăm ca popor în spațiul european al filosofiei? Avem o slabă cultură filosofică?

Da, dar nu e un capăt de țară, nu suntem singurii. Avem câțiva filosofi importanți, avem câțiva istorici ai filosofiei serioși. Consider că Noica este în primul rând un extraordinar istoric al filosofiei, un istoric filosofic al filosofiei. La Lucian Blaga intervine și geniul lui poetic, Alexandru Dragomir este un gânditor de o remarcabilă rigoare intelectuală. Putem merge înapoi în timp până la Dimitrie Cantemir, dar nu avem o tradiție filosofică comparabilă cu tradiția filosofică greacă, germană, franceză sau britanică.

Vorbiți des despre sistemul românesc de educație. Care ar fi trei schimbări esențiale pe care le considerați necesare?

Aș schimba un singur lucru: reglementările din Legea edu­cației privind acreditările școlilor private. În momentul de față, statul exercită un control sufocant asupra inițiativelor independente: este vorba de obligația de a urma în proporție de 80% programa ministerului. Acest lucru este revoltător, pentru că cei care au distrus învățământul românesc îi obligă pe cei care știu meserie și vor să o facă pe cont propriu să urmeze rețeta dezastrului.

Or lucrul acesta e inacceptabil. Eu nici nu-mi mai pun problema reformării sistemului în ansamblu, eu vreau un singur lucru: ca statul să mă lase să-mi practic profesia.

Astăzi ar putea fi desființate facultăți întregi fără nici un fel de pagubă, ele sunt niște cochilii vide, care nu mai corespund nici unei realități. Situația este dramatică, de fapt totul este un castel de cărți de joc fără baze solide.

Am predat în universități româ­nești și mi-am dat seama că marea problemă este cu ce se întâmplă înainte de a merge la universitate. Elevii nu învață să gândească pe cont propriu. Sigur, sunt elevi buni, sunt studenți deștepți pe care îi vezi că vor să învețe, să se dezvolte, dar sistemul în ansamblul lui este disfuncțional. Nu încurajează autonomia intelectuală, ori autonomia intelectuală este valoarea supremă în materie de educație.

Cât de importantă e predarea religiei în învățământul de stat românesc?

Este foarte important să se învețe religia în școală. Partea neplăcută este că în ultimii ani învățământul religios nu a reprezentat o reușită absolută: de pe băncile școlii cu religie au ieșit destui atei și anticlericali viru­lenți. Dar nu anticlericalismul e principala problemă, ci natura lui ignară. Ce mă siderează este mai cu seamă ignoranța unor oameni care au trecut prin învățământul religios din școală. Ceva nu e în regulă, dacă acestea sunt rezultatele. Ceva trebuie regândit în ceea ce privește modul în care predăm religia în școală. La Casa Paleologu țin mereu cursuri despre Evanghelii, despre figuri precum Sfântul Pavel sau Sfântul Luca, despre predicație, despre predicile lui Steinhardt, despre Constantin cel Mare. Bogdan Tătaru-Cazaban a ținut cursuri extraordinare despre Maria Magdalena, Augustin, Iuda, despre îngeri, despre reprezentările vizuale ale chipului lui Iisus.

Consider că religia este o parte fundamentală a culturii, dar contează mult și modul în care prezinți aceste lucruri. Cei care spun că religia ar trebui scoasă din curriculum, pentru că este prost predată, ar putea la fel de bine spune același lucru și despre literatură, biologie, istorie sau geografie. Faptul că nu se predă peste tot la nivelul dorit ține de sistem în ansamblul lui, nu neapărat de o materie anume.

Sunt critici care spun că ar trebui să vorbim despre o cultură a religiilor, o istorie universală, însă creștinismul este religia care definește spațiul nostru, fără a exclude, bineînțeles, și infor­mațiile ce țin de alte religii. Arheologia biblică a cunoscut progrese colosale în ultimii zeci de ani, ele trebuie integrate în modul în care se predă Vechiul Testament, inclusiv în institutele teologice.

Cred, de asemenea, că este important să ai idee despre mitologia greacă pentru că face parte din moștenirea noastră, există o simbioză între moștenirea greco-romană și teologie.

Eu am avut parte de cursuri de religie la școală în Franța, în liceu, și erau niște ore la care mergeam cu plăcere cu toții. Nu primeam note, dar mergeam pentru că ne plăcea, deoarece făceam lucruri foarte interesante, am avut cursuri despre literatură și religie, artă și religie. Profesorii noștri de religie erau catolici, unul dintre ei era preot, nu erau neutri în abordarea creștinismului, dar făceau conexiunile necesare ca să înțelegi fenomenul religios într-un context mai amplu.

Prin ce credeți că se deose­bește democrația de orice altă formă de guvernare a unei țări?

Autonomia intelectuală, morală, socială și profesională este necesară pentru ca democrația să funcționeze optim. Numai că de­mocrația nu funcționează așa cum trebuie în societatea românească.

Eu mai cred un lucru: unul dintre rosturile educației este să formeze cetățeni, nu doar indivizi care-și văd de interesul lor. Trebuie să formeze persoane autonome, oameni care să fie capabili să-și câștige pâinea din ceva ce știu să facă, oameni capabili să ia decizii morale, oameni capabili să gândească cu mintea lor, să aibă discernământ, să nu creadă orice aberație pe care o aud la televizor sau pe rețelele de socializare. Pe de altă parte, este nevoie de spirit civic în societate, pentru ca ea să nu se autodistrugă.

Cu ce autori ar fi bine să începem a citi dacă vrem să ne formăm o cultură solidă?

Cu clasicii, cu Biblia, Homer, Virgiliu, Ovidiu, marile narative fun­damentale ale culturii europene, filosofie clasică, marea literatură.

De unde a venit ideea Casei Paleologu și a cursurilor de popularizare a filosofiei?

Sunt cursuri de popularizare a filosofiei și nu doar, pentru că mă adresez totodată și unor oameni care sunt destul de avansați în cunoașterea filosofică. Unii dintre cursanții noștri sunt ei înșiși cadre universitare, profesori, cercetători. Niciodată nu spun lucruri fără acoperire bibliografică și nu predau lucruri pe care nu le știu bine, în profunzime.

Casa Paleologu a apărut în ianuarie 2013 și era un mai vechi vis al meu, dar acest vis nu ar fi devenit realitate fără Ioana Prândurel, care este directorul executiv al fundației, o persoană cu o lungă experiență în corporație, care a pus pe picioare acest vis.

Am nutrit aspirația de a crea o comunitate de prieteni animați de idealuri comune, de a cultiva prietenia intelectuală, iar Casa Paleologu are o vocație în acest sens, de pe vremea bunicului meu, a tatălui meu și chiar a străbunicului meu, care a fost coleg cu Eminescu, și apoi în generația bunicului au fost intelectuali de prim rang care veneau la noi în casă, fără a mai vorbi de prietenii tatălui meu, oameni precum Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Bartolomeu Anania, Virgil Cândea, Sergiu Al-George și mulți alții. De acolo îmi vine ideea școlii de acasă. De fapt, nu fac decât să deschid ușile casei către toți cei care își doresc să se împărtășească dintr-un anumit spirit pe care l-am perpetuat din generație în generație.