Actualitatea dragostei creștine

Mesajul iubirii vrăjmașilor se izbește adesea de o neînțelegere, ignorare și respingere în mentalitatea generală a societății actuale, nu doar locale, ci și mondiale (mass-media, politică, cercuri mondene, dar și reuniuni populare), însă lucrurile nu stăteau altfel nici pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Care a făcut îndemnul şi a dat porunca: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb…” (Luca 6, 35). De aceea scurta reflecţie asupra sensului acestor cuvinte pentru viaţa noastră este bine-venită. 

Pentru a încerca să înţelegem ce împiedică acceptarea şi asumarea acestei porunci a dragostei, ar putea fi dat un exemplu din istoria contemporană: cât de actual este şi cum ar putea fi aplicat principiul acesta al iubirii duşmanilor în cazul concret al unui conflict atât de crud şi sângeros cum a fost cel izbucnit odată cu apariţia autoproclamatului „Stat Islamic” (ISIS, iar exemplele ar putea continua cu fiecare situaţie conflictuală majoră a istoriei lumii)? Atunci când este confruntat cu astfel de exemple concrete - dincolo de relaţii strict personale între oameni, a căror relevanţă e mai puţin evidentă pe scară largă -, îndemnul la iubire de vrăjmaşi al Mântuitorului se loveşte de o reticenţă a raţiunii umane naturale, care uşor se poate lăsa furată de impactul nociv şi efectele dezastruoase ale faptelor ucigaşe în sine, dorind mai degrabă o pedepsire urgentă a lor. Iar aceasta se întâmplă şi deoarece mintea obişnuită a omului, reflectând şi apreciind aceste stări conflictuale globale şi evenimente istorice beligerante punctuale, este greu să mai ia în considerare motivaţiile mai puţin evidente opiniei publice comune, resorturile care stau în spatele unui conflict mocnit uneori de mulţi ani, datorat unor greşeli mai mult sau mai puţin grave de ambele părţi, sau care pot fi o răsplată a istoriei pentru nedreptăţi ale unei părţi sau alteia… 

Apoi raţiunea omului obişnuit, adică neinspirată de Revelaţie şi neinsuflată de credinţa puternică în Preasfânta Treime şi harul lui Dumnezeu, pe baza înfăptuirii poruncilor Lui, nu reuşeşte să înţeleagă superioritatea acestei legi duhovniceşti a dragostei faţă de întreaga omenire, până şi faţă de duşmani şi faţă de cei care-ţi fac rău, te vatămă şi te prigonesc, deoarece o plasează prea jos, în mundan, pe planul tern al unui reţetar sau al unei eventuale codificări juridice care să ofere soluţia „politică” a curmării distrugerii. Dar această confundare a planurilor nu e operabilă pentru a explica iubirea de vrăjmaşi, perfect funcţionabilă şi singura care rămâne în veşnicie, nu doar în istorie. Iar acest lucru e valabil şi pentru că Hristos a venit să „împlinească” legea cea veche a talionului, care era şi este, şi ea, o lege dumnezeiască, dar nedesăvârşită, care rămâne valabilă, nedesfiinţată, pe un plan secund, dar împlinită desă­vârşit în Hristos, Care pe cruce Îl roagă pe Tatăl, din iubire faţă de ucigaşii Săi: „…iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34).

Omeneşte, porunca aceasta e cu neputinţă de împlinit, însă cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu ea poate fi împlinită, iar atunci: „răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi”.