Alegerea preotului: familia sau parohia?

Chemarea omului este spre îndumnezeire. Împlinirea, în această viaţă, constă în realizarea unor lucruri care să dăinuie. Cred că nimeni nu mă va contrazice dacă voi spune că nimic nu poate dăinui mai mult decât urmaşii, neamul. În cadrul unei comunităţi de creştini, modalitatea locală de prezentare a unui neam, preotul are un rol stabilit de anumite reguli, încă din primele secole de existenţă a celor care cred în Iisus Hristos ca Dumnezeu. Sigur, mă voi referi doar la preotul creştin ortodox, pentru că scriu în acest context. Biserica Apuseană a înţeles imediat ce probleme ar apărea atunci când preotul încearcă să menţină echilibrul extrem de fin între propria familie şi comunitate, alegând să hirotonească doar bărbaţi necăsătoriţi. Foarte curios că tocmai un călugăr a fost cel care s-a împotrivit acestei decizii şi, astfel, Biserica Răsăriteană a decis să hirotonească aproape exclusiv bărbaţi căsătoriţi.

După această scurtă incursiune în istoria problematicii, să mergem la faptele de zi cu zi din viaţa unui preot căsătorit. În primul rând, trebuie menţionat foarte clar că preotul mai întâi se căsătoreşte şi, eventual, are copii, după care este hirotonit. Hirotonia nu anulează, în vreun fel, sau ştirbeşte căsătoria şi legătura dintre preot şi familia sa – soţia şi copiii. Parohia sau comunitatea însă îl solicită pe acesta aproape la fel de mult ca familia, dacă nu şi mai mult. Aici intervine problema oricărui preot care nu vrea să facă lucrurile superficial: poate face faţă ambelor „familii“ sau trebuie să aleagă pe care să o îngrijească mai mult? De cele mai multe ori, din diferite motive (sociale, financiare, misionare etc.) s-a considerat că preotul ar trebui să sacrifice (ca să nu spun să neglijeze) familia de dragul parohiei. Se pune atunci întrebarea: oare, în aceste condiţii, rezultatele sunt cele scontate sau se ajunge să se piardă în ambele părţi câte ceva, mai ales că el rămâne aproape singura persoană care să închege ideea de neam în comunitate? La fel se obişnuieşte a se aşeza pe umerii soţiei preotului povara slujirii comunităţii, ea fiind chiar blamată dacă nu îşi sprijină necondiţionat soţul, indiferent de felul în care acesta mai ajunge (dacă ajunge) să se îngrijească şi de familie. Şi în nici o clipă nu mă refer la aspectul financiar al problemei, ci strict la cel relaţional, emoţional. Oare aşa să fie? Este datoare soţia preotului să fie „văduvă“ înainte de vreme, doar pentru că parohia/comunitatea nu reuşeşte să-şi sprijine păstorul, pentru ca el să aibă timp „pentru toate“?

Vrem, nu vrem, ajungem din nou la problema conştiinţei comunitare sau a conştiinţei de sine a celor care formează, de fapt, parohia. Dacă aceştia conştientizează cu adevărat nevoia preotului, atunci vor încerca să facă tot posibilul ca el să nu fie nevoit a se împărţi între comunitate şi familie. Atenţia la nevoia celui care veghează la integritatea turmei poate rezolva multe probleme cu care se confruntă astăzi comunităţile creştin-ortodoxe. Cu alte cuvinte, dacă ai nevoie de un ciobănesc serios care să-ţi păzească oile de lupi, atunci nu-l vei neglija, fără să-i dai mâncare, apă ori să-l încurajezi, după care îl vei bate pentru că nu a avut forţa interioară necesară de a goni animalele sălbatice care muşcau din turmă! Şi Păstorul turmei nu este altcineva decât Hristos!