Biserica între alianță și izolare

Experiența ultimelor luni ne-a arătat că oricând poate fi posibil un experiment ideologic la scară largă, în care libertăți considerate sfinte și de neatins, precum deplasarea, reuniunea sau exprimarea neîngrădită a opiniilor și a credinței, pot fi rapid suspendate în numele unui bine comun, destul de vag definit. Am văzut cum foarte ușor temeliile societății moderne, clădite în timp și cu un efort considerabil, pot fi dărâmate, lăsând locul anarhiei, în care fiecare își caută un nucleu de autoritate și putere în jurul căruia să graviteze.

Din această perspectivă pentru Biserică în general și pentru creștinul care trăiește din plin convulsiile acestei lumi, în special, este un pariu extrem de riscant de ce parte a baricadei să se situeze. Cum să gestioneze inteligent și cu folos această situație de criză? Dacă ar opta, așa cum este și firesc, pentru alianța cu cei oropsiți, riscă să fie măcinați de ideologia urii pe care aceștia au acumulat-o în timp și astfel să devină victime sigure. Dacă ar alege să stea deoparte, își pierd și mai mult relevanța socială și vor sfârși îngropați în valul de marginalizare în care lumea dorește să arunce Biserica.

Într-un astfel de context, o primă tentație pentru Biserică ar fi alianța cu un anumit tip de cultură și civilizație, fie ea
liberală sau tradițională sau, și mai rău, plonjonul nostalgic într-un timp considerat idilic sau mitologic. Toate acestea nu doar că răpesc Bisericii respirația libertății pe care trebuie să o aibă indiferent de timp și epocă, dar și diminuează înălțimea mesajului ei universal. De altfel, orice asociere a Bisericii cu un anumit tip de cultură sau civilizație este dăunătoare, tocmai pentru faptul că, odată cu încheierea acestei civilizații, riscă și Biserica să fie aruncată în derizoriu. Iar aici cazul Angliei este unul clasic, în care vedem nu cum Biserica dispare, ci cum acel tip de civilizație cu care ea s-a identificat se sfârșește.

O a doua tentație ar fi alianțele cu cei care promovează teme de pe agenda socială a Bisericii, precum grija pentru ­sănătate, ecologia etc. Până la un punct este firesc ca Biserica să caute actori sociali care să își asume aceste teme și împreună cu ea să le susțină, nu spre a îngrădi mult trâmbițatele libertăți, ci pentru a oferi repere sănătoase pe care o societate care dorește să meargă înainte trebuie să le cunoască. Aici pericolul pare mai subtil, întrucât sunt tot mai puțini cei care își asumă conștient și dezinteresat aceste teme sociale și le susțin doar animați de conștiința lor creștină. Pe acest teren îngust și fragil mișună o mulțime de ideologii toxice care doresc să atragă Biserica în alianțe obscure și periculoase. Nici izolarea nu e confortabilă, dar ea oferă posibilitatea regăsirii de sine și mai ales a activării forței Bisericii care rezidă în misiunea ei și în oamenii ei. 

De aceea, Biserica trebuie să evite cu orice preț să cadă în mentalitatea de cetate asediată în care peste tot vede dușmani, dar și să se lupte cu orice preț să rămână liberă de orice fel de angajament ideologic și să fie capabilă chiar să refuze alianțe ce pot compromite temele majore pentru care ea trebuie să lupte.

Privind mai larg, Biserica trebuie să rămână liberă de orice înrobire în fața istoriei, să întrupeze în mod constructiv și fertil tensiunea de a trăi în lume și în afara ei, singura care îi dă forța de a merge deasupra istoriei și de a lupta cu fermitate împotriva oricărei ideologii, salvând astfel mulțime de minți și suflete.