Cartea ca exercițiu de generozitate

Cartea este de departe produsul cultural care a făcut posibilă civilizația modernă, care s-a exportat în toată lumea ca o cultură a scrisului și a cititului. Însăși cultura noastră europeană, fundamentată pe creștinism, este o cultură care a înflorit eminamente prin carte.

Pentru noi, creștinii, scrisul și cititul pot fi privite și ca instrumente culturale prin care Dumnezeu și omul comunică și care au dat naștere Bibliei, cartea celui mai dramatic dialog de iubire dintre Creator și creatura Sa.

Din acest punct de vedere, cartea este cel mai nobil mijloc care facilitează nu doar comunicarea, dar asigură încă de pe acum „nemurirea” ideilor și a oamenilor. Pentru că în mod inevitabil cărțile supraviețuiesc oamenilor și astfel ele apar ca testamente vii ale unor suflete care au gândit și scris pentru cititorii lor. Acest fapt subliniază și o anumită sacralitate a cărții, și aceasta dacă ne gândim că de cele mai multe ori ținem în mână și citim cărți ale unor oameni care nu mai sunt fizic printre noi.

Există însă și o dramă a cărții, atunci când ea nu își găsește cititorii care să o înțeleagă și să o pună în valoare sau care, pur și simplu, o ignoră. Cu toate acestea, cartea își urmează în tăcere drumul propriei nemuriri, îngropată în uitarea oamenilor care nu mai au timp de lectură sau care sunt prizonierii lucrurilor facile ale modei. Dar există și o dramă a cititorului pândit de pericolul lipsei criteriilor de selecție sau de o îndrumare spre lecturi care să îl zidească.

Pentru că lectura și cartea presupun o relație paternală între cel care citește și cel care îndrumă lecturile. La fel cum în viața sufletească nu poți progresa fără a avea un părinte, nici în lectură nu poți avea un câștig fără un program de citit, care presupune atât o selecție riguroasă a titlurilor, potrivit propriului orizont de interes și fără acel om care să te provoace spre a citi.

Dar, dincolo de toate acestea, îmi place să privesc cartea ca instrumentul cel mai generos care ne populează zilnic viața. Și spun asta gândindu-mă la faptul că ea este un obiect ce ni se deschide, ni se îmbie spre a fi descoperită, citită, întoarsă pe toate părțile, e plină de voluptate, dar mai ales provoacă simțurile, inclusiv pe cel olfactiv.

Cartea devine astfel instrumentul care implică ființa noastră în totalitatea ei. Cititul devine din simplă activitate de recreere un exercițiu al rememorării, al reflexivității interioare, al meditației, dar mai presus de toate este un exercițiu al generozității.

De la carte putem învăța respectul pentru semeni, pentru ideile și trăirile lor și tot ea ne ajută să nu ne pierdem acea smerenie, a celui care știe că nu știe de fapt nimic, care ne deschide mintea spre a cunoaște și învăța tot timpul.

În final, cartea ne oferă imaginea prin care noi înșine trebuie să ne împărtășim celor de lângă noi prin tot ce avem mai bun în noi, deschiși și generoși până la capăt.