Către teocrația seculară a „wokenessului”

În mijlocul unui parc din New York City, un grup de oameni formează un cerc. Poartă toți haine negre în ciuda soarelui arzător. Se așază în genunchi în mijlocul pajiștii și repetă, la nesfârșit, o incantație formată din câteva cuvinte: „Black lives matter”. Într-o altă piață, în Washington DC, câteva sute de tineri stau în ­genunchi, cu brațele ridicate în aer, și poartă aceleași haine negre. ­Ei recită, în cor, un soi de crez: „Îmi voi folosi vocea în cel mai inspirator mod cu putință. Voi face tot ce îmi stă în putință ca să îmi educ ­comunitatea”.

Aceste scene s-au repetat, iar și iar, în Statele Unite - însă am văzut scene asemănătoare și în marile orașe europene, cum ar fi Londra sau Berlin. Iar penitența nu s-a rezumat la statul în genunchi și la recitarea unor mantre. În unele situații, bărbați și femei albe au spălat picioarele unor persoane de culoare; iar în altele „penitenții” albi s-au așezat în genunchi și au sărutat bocancii unor activiști de culoare. Sigur că uciderea unei persoane de culoare de către un polițist din Minessota petrecută în urmă cu câteva săptămâni a fost un act revoltător; dar este foarte greu de spus cum astfel de gesturi pot reprezenta o reparație pentru acel caz. În mod evident, ele sunt mai degrabă expresia unei lupte ideologice și politice. Dincolo de încărcătura politică a acestor gesturi, orice antropolog va observa un fapt evident: avem de-a face cu o nouă religie. Fapt recunoscut și de profesorul de la Harvard Adrian Vermuelle, care a scris anul trecut o analiză despre natura liturgică a noului tip de „liberalism” numit „wokeness”. Sau de istoricul Paul Gottfried, care a publicat, acum un deceniu, o carte intitulată „Multiculturalismul și politica vinovăției”, cu subtitlul „despre teocrația seculară”. Paul Gottfried observa că această nouă „teocrație seculară” ia naștere pe fondul unei ostilități tot mai accentuate promovată de corectitudinea politică și de elitele seculare față de moștenirea creștină a lumii occidentale. 

Este interesant că unul dintre cele mai virulente atacuri ale elitelor și mass-media „corecte politic” împotriva creștinismului are ca temă penitența, și în special penitența publică. Am citit mai demult un best-seller al unui autor francez contemporan, Serge Brussolo, despre un pelerinaj creștin descris ca o adevărată experiență horror. ­
Într-una din scenele cele mai înfiorătoare ale romanului, grupul de pelerini trebuia să stea în genunchi în fața unei prăpăstii și să-și mărturisească public toate păcatele. Cititorului îi era indus un amestec de sentimente: frică combinată cu dispreț și groază.

Astfel de scene de penitență au existat, într-adevăr, în istorie - însă au precedente în sectele hiliaste totalitare, nu în creștinismul apostolic. Alain Bessancon observă în „Originile intelectuale ale ­leninismului” că leninismul are ca precedente hiliasmul și maniheismul, erezii din epoca creștinismului primar. John Gray observă, la rândul său, cum noua religie „woke” își are precedente în secta flagelanților, din secolele XIII-XIV. „Două secole mai târziu, profetul anabaptist Jan Bockelson a preluat controlul orașului Munster, transformându-l pentru scurt timp într-o teocrație de tip comunist, în care convertirile obligatorii la anabaptism și execuțiile publice au devenit un spectacol obișnuit”, scrie analistul politic John Gray. Și este îngrijorător să observăm scenele care se întâmplă acum în mijlocul nostru, ca expresie a acestei noi „teocrații seculare”. Lucrurile pe care le-am văzut, prin rețelele de socializare și în mass-media, par cu totul incredibile și de neimaginat cuiva străin de realitățile acestui „liberalism woke”. 

Să nu ne înșelăm: avem de-a face cu un cult, o mișcare hiliastă ­totalitară care se explică tocmai prin regresul, respingerea și contestarea creștinismului autentic. Greu este să dai cu piciorul în țepușă; rezultatul luptei împotriva creștinismului tradițional este nașterea unei pseudoreligii seculare totalitare.