Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Editorial Ce rol trebuie să-și asume mireanul în Biserică?

Ce rol trebuie să-și asume mireanul în Biserică?

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Editorial
Un articol de: Pr. Bogdan Ivanov - 21 Feb, 2021

Marea provocare pe care mireanul ortodox o are în față este aceea de a-și descoperi demnitatea și locul său în Biserică. Prin faptul că poartă pecetea demnității împărătești primită prin Botez, mirenii – îmbisericiți sau nu – sunt cei care ­întrupează, alături de cler, Ecclesia.

Pentru cei mai mulți soluția la îndemână este neangajarea și indiferența. A trăi fără conștiința că fiecare creștin poartă în ființa lui pecetea neștearsă a botezului, care îl revendică pentru Dumnezeu și pentru veșnicie, este o alegere confortabilă și facilă pentru mulți. Refuzul implicării și așezarea pe banca criticilor Bisericii poate fi pentru mulți mireni rolul cel mai la îndemână. Cei situați în această postură uită totuși că în egală măsură și ei sunt Biserica pe care o critică. Dacă Biserica are uneori o imagine mai puțin pozitivă se datorează și nivelului de conștiință eclesială pe care mirenii îl au și atitudinii lor neangajante, dar și modului, nu tocmai corect, în care au fost tratați.

Dacă Biserica este pândită de un pericol ascuns, acesta este spectacolul, ispită în care cade și mai mult atunci când pierde din vedere esențialul, pe care ea trebuie să îl întrupeze. Pentru Biserică, un asemenea exces nu doar că l-ar alimenta și pe acela de putere, dar l-ar izola și mai mult pe credincios în postura de spectator și de consumator extern, complet decuplat de misterul liturgic, în care și el este parte esențială. În această ipostază se găsesc probabil cei mulți dintre mireni, care se hrănesc emoțional și estetic din această bogată exprimare ritualică a credinței, fără să mai caute să înțeleagă care este rolul și locul lor. Vecină cu aceste atitudini păguboase este și aceea a mireanului sindicalist, care își deformează rolul și vocația, plasându-se pe sine într-o opoziție revendicativă cu clerul. Negociind vocal roluri și puteri, clamând dreptul de a refuza autoritatea paternă a preotului, abordarea aceasta este expresia unei atitudini alienate în Biserică. Această atitudine fracturează legătura paternității firești dintre preot și mirean și rupe liantul sacramental care îi unește. Mireanul trebuie să fie conștient că între el și preot nu există nici o diferență de statut ontologic, că preotul nu este un simplu furnizor de servicii religioase, salarizat de comunitate cu sprijinul statului, ci faptul că pe ei îi unește legătura vie dintre părintele care te naște întru credință și te îndrumă spre adevărata creștere duhovnicească. Pe cei doi îi diferențiază doar chemarea pe care preotul o are de a aduce, în numele mireanului, darurile euharistice.

În pandant cu aceasta se află și postura de activist, pe care creștinii și-o asumă, uneori excesiv și sub încurajarea comodă a clerului. Biserica trebuie să valorifice experiența mirenilor și să o pună în lucrare, în diferitele ei câmpuri de misiune, dar în același timp este necesar ca implicarea lor să nu le scadă conștiința faptului că rolul și locul lor se afirmă cel mai autentic în Liturghie.

Toate aceste stări și posturi nefirești ale mirenilor neobservate la timp pot oferi combustibil curentului anticlerical, tot mai mult simțit și în societatea noastră. Acesta vede Biserica doar ca pe o simplă instituție cu funcționari plătiți și membri cotizanți, iar învățătura și mărturia creștină ca pe o ideologie, ca multe altele, fără nici un fel de legătură cu viața.

Mult mai productiv ar fi ca aceste stări să fie privite ca mize și așteptări, de la care se poate rearticula un nou dialog al Bisericii cu lumea și cu credincioșii ei. Pentru o bună poziționare a Bisericii în lume și pentru a cultiva un raport corect cu sine și cu propriii credincioși, ea nu trebuie să renunțe la a întrupa în istorie virtutea fundamentală a Capului ei nevăzut, smerenia. Smerenia nu doar că operează o cenzură necesară și sănătoasă în toate nivelurile de manifestare și acțiune ale Bisericii și pune accent pe slujire ca exemplu de asumare a autorității, ci o deschide spre lume și spre asumarea binelui care există în ea.