Centenarul Patriarhiei Române, o sărbătoare care adună 2000 de ani de creștinism

Ne aflăm la ceas aniversar. Biserica Ortodoxă Română împlineşte 100 de ani de când a fost ridicată la rang de Patriarhie.

Suntem noi şi totuşi... de demult. De foarte de demult. Pentru că atunci când Episcopia Tomisului (episcopii Efrem, Evangelicus, Tit apar consemnaţi la începutul secolului al IV-lea) îşi trimitea ierarhii la primele sinoade ecumenice pentru a-i reprezenta pe creştinii din zona noastră şi chiar mai înainte de aceasta, nici măcar nu se auzise de migraţia slavilor în părţile de la nord de Dunăre.

Cine e atent la cuvintele folosite de noi în cult va remarca vechimea lor. Căci la noi se spune Dumnezeu (lb. latină) şi înger (lb. latină), biserică (lb. latină) şi liturghie (lb. greacă), cruce (lb. latină) şi euharistie (lb. greacă), lumânare (lb. latină) şi înviere (lb. latină), episcop (lb. greacă) şi epitrahil (lb. greacă), aghiazmă (lb. greacă) şi icoană (lb. greacă), Rusalii (lb. latină) şi Florii (lb. latină).

Donariul de la Biertan, gemele de la Constanţa şi de la Potaissa, discul lui Paternus nu au echivalent ca vestigii creştine cu vechime bimilenară în istoria bisericească a Patriarhiilor din jurul nostru. Ele sunt certificatele noastre de botez. „Suntem o enigmă de popor”, spunea istoricul Radu Vulpe, „o insulă de latinitate într-o mare slavă”.

Nu am tânjit după recunoaştere instituţională din partea nimănui fiindcă nu aveam nevoie de certificarea cuiva pentru a fi siguri de existenţa noastră creştină. Ne-am urmat drumul prin istorie după cum spune poetul: „Iar noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”.

Atunci când voievozii români au dorit la curţile lor domneşti mitropoliţi, Patriarhia Ecumenică a trimis ierarhi greci să fie înscăunaţi la noi şi uneori, dintr-un prea omenesc egoism, nu a permis hirotonirea unor clerici români ca mitropoliţi, cum ar fi fost firesc. În Ţara Românească s-a înfiinţat mitropolie la 1359, sub conducerea Sfântului Iachint de Vicina, un ierarh grec, dar moldovenii au trebuit să mai aştepte 42 de ani până când un muşatin a putut ocupa scaunul mitropolitan în ţara lui Alexandru cel Bun.

Secolul trecut ne-a adus ridicarea Bisericii noastre ortodoxe la rangul de Patriarhie. 4 februarie 1925,
7 ani după Marea Unire, a însemnat consolidarea şi aducerea sub jurisdicţia Patriarhiei Române a tuturor mitropoliilor din cele cinci provincii româneşti: Muntenia, Moldova, Ardealul, Basarabia şi Bucovina.

Au trecut 100 de ani de patriarhat. 75 în secolul trecut şi 25 în secolul XXI. Întâistătătorii Bisericii noastre au avut în faţa lor mari provocări, încă de la început, chiar înainte de venirea comunismului ca regim ateu făţiş şi persecutor al credinţei creştine.

Dar toţi şi-au îndeplinit misiunea sacerdotală încredinţată de Dumnezeu cu conştiinţa responsabilităţii pentru mântuirea celor păstoriţi de ei, după cum spunea un sfânt mitropolit al Ungrovlahiei, ierarhul Antim Ivireanul, într-o predică credincioşilor săi: „Sufletele voastre de gâtul meu atârnă şi va să dau şi de ele seamă înaintea Dreptului Judecător”.

Să ne bucurăm, aşadar, cler, monahi şi credincioşi la acest ceas jubiliar. La mulţi ani, Biserică Ortodoxă străbună! La mulţi ani, Patriarhiei Române!