Cine este orb?

Evanghelia acestei duminici ne arată trei oameni cu adevărat credincioşi, care reuşesc să primească de la Dumnezeu mântuirea de suferinţa lor. Dacă orbii L-au urmat insistent pe Mântuitorul, cel mut a fost dus la El pentru vindecare. Oamenii desigur se mirau, iar mirarea lor era una firească, pentru că ei nu văzuseră astfel de vindecări şi nici nu le credeau posibile. Sigur, în lecturile biblice de atunci se puteau auzi vindecări săvârşite de oameni drepţi şi sfinţi, dar toate păreau dintr-o altă dimensiune şi lume, cu totul inaccesibilă. Atunci când au văzut ei înşişi minunile pe care le credeau posibile doar în povestiri ale unor fapte din trecutul îndepărtat, ei s-au mirat în cel mai firesc mod.

Şi pentru noi minunile săvârşite de Mântuitorul sunt ceva ce auzim în Evanghelie, dar care pare destul de îndepărtat. Ne aşteptăm să se repete cu noi sau cu cei apropiaţi ai noştri, atunci când avem nevoie, sperăm şi credem, însă nu le vedem decât arareori, iar ceea ce pare evident apare uneori în cărţile despre minunatele vindecări săvârşite de Dumnezeu prin sfinţii Lui. Toate acestea ne duc cu gândul la timpurile biblice, însă este oare firesc să aşteptăm anumite minuni care să ne confirme credinţa? Oare e bine să ne dorim fapte deosebite numai pentru ca noi, în credinţa noastră slăbănoagă, să fim întăriţi? Oare e sănătos să ne bazăm credinţa pe minuni?

Deşi răspunsul la întrebările de mai sus pare de la sine înţeles, vedem că aşteptăm în fiecare an pogorârea sfintei lumini la Ierusalim, iar unii chiar spun că această minune este dovada adevărului credinţei ortodoxe. La fel se întâmplă cu alte minuni, din Israel sau alte ţări, pe care le subliniem anual în confirmarea credinţei noastre. Cu toate că citim la Sfântul Apostol Pavel despre credinţă că este „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”, uităm de aceasta permanent şi căutăm noi şi noi dovezi, minuni, cuvinte frumoase care să ne întărească sau demonstreze credinţa. Unde sunt bisericile pline astăzi? Acolo unde se întâmplă ceva ieşit din comun, acolo unde este un hram cu slujbe fastuoase, acolo unde este un preot care predică lucruri minunate şi ieşite din comun, acolo unde apare ideea unei minuni şi a unui „har deosebit”. Omul nu este de condamnat pentru că el caută să se simtă bine, să simtă că are ceva de câştigat din prezenţa şi jertfa lui. Dar clericul care nu le spune credincioşilor să nu caute minunăţii sau fast, pentru că acestea nu sunt numai inutile în întărirea credinţei, ci pot fi chiar dăunătoare, este un om care nu propovăduieşte Evanghelia, ci altceva.

Avem nevoie de credinţă ca a celor doi orbi sau ca a celor care l-au dus pe omul mut la Hristos, dar aceasta să fie adevărată, fără să aibă nevoie de confirmare prin semne şi minuni, pentru că nici Mântuitorul nu era bucuros de această căutare, ci se bucura de credinţa izvorâtă din inimă curată, singura care ar putea muta şi munţii.