Cine ne cataloghează pe noi?!

Am fost zilele trecute la o conferinţă despre teologie şi filosofie, unde s-a vorbit despre vieţile unor teologi-filosofi din secolul 20. Fiecare dintre aceştia a fost catalogat într-un fel, inclus într-un curent de gândire, asemănat altor predecesori-mentori sau încadrat într-o linie de oameni care au avut aceleaşi afinităţi.

Această catalogare, obligatorie în cazul cercetării unui fenomen şi a biografiilor oamenilor care au făcut parte din acesta, m-a pus pe gânduri. Am realizat că, deşi putem fi încadraţi, după scrierile sau vorbele noastre, într-un curent de gândire, pe care-l putem schimba odată cu trecerea anilor, nu am dori acest lucru, cel puţin în timpul vieţii noastre. Conferenţiarul vorbea despre ceea ce era înăuntrul oamenilor studiaţi, ca şi cum ar fi fost în inima şi mintea lor. Poate că în cercetarea fenomenelor seculare acest fel de catalogare este pertinent, dar nu cred că se poate aplica şi la spiritualitate.

Pe de altă parte, din punctul de vedere al teologului ortodox, linia de gândire a cuiva din domeniu nu are voie să se îndepărteze de linia, viziunea Sfinţilor Părinţi. Tocmai de aceea, putem auzi sau citi adesea că un teolog dintr-un anume secol sau contemporan cu noi a deviat de la tradiţia Părinţilor, iar uneori chiar să fie de-a dreptul considerat şi numit eretic, cu toate că Biserica, la nivelul dreptului instituţional, orânduit de canoane, nu s-a pronunţat încă. Astfel de catalogări sigur că nu pot fi privite decât cu suspiciune. Cu toate acestea, ele continuă să facă parte din viaţa cotidiană a teologului contemporan.

Întorcându-mă la interiorul omului, pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte din toate punctele de vedere, îndrăznesc să merg la sursa acestor catalogări şi, cu toate că în parte pot fi verificate, să spun că ele provin de multe ori din neputinţa cercetătorului de a înţelege subiectul cercetării, în toată amploarea acestuia. Aş apela, de dragul argumentului, la ideea de poezie, pentru că aceasta te duce direct la sufletul omului. Prin poezie au reuşit cei mai mari teologi ai Bisericii să redea sufletul omului şi încercarea acestuia de a vorbi cu Dumnezeu. Poezia ne învaţă că nu tot ceea ce vedem este şi conform realităţii. Sigur, şi fizica ne vorbeşte despre iluziile optice şi neajunsurile creierului, obişnuit doar cu anumite fenomene pe care le percepe prin intermediul ochilor, dar poezia, mai ales cea religioasă, ne face să ne întrebăm de două ori dacă ceea ce vedem sau auzim este exact ceea ce trebuie să înţelegem.

Şi atunci, se naşte întrebarea: cum distingem între binele şi răul dintr-un om, cum reuşim să-i punem o notă, să-l încadrăm între „prietenii” sau „duşmanii” noştri, dacă nu înţelegem ce se întâmplă în interiorul lui? Cred că răspunsul este cât se poate de simplu: nici nu trebuie să încercăm aşa ceva! Chiar dacă este tributar educaţiei, sistemelor, cărţilor, imaginilor, experienţelor, omul nu poate fi redus la acestea. Chiar dacă poate fi manipulat şi adesea chiar este, omul nu poate fi catalogat definitiv. Tocmai de aceea, Biserica nu a canonizat pe cineva în timpul vieţii. Tocmai de aceea vorbim de Judecata Universală, când toate pot fi analizate în context, nu doar pe loc, în funcţie de o literă, virgulă sau grimasă de moment.