Credinţa şi cultura contemporană

Mulţi definesc cultura contemporană - care este una de masă şi a comunicării prin mijloace tehnice - în termenii unei deconectări de cultura creștină al cărei concept central este credinţa, determinată de Cel în care credem, Dumnezeu treimic - Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Credința nu este contribuția noastră la o viață religioasă, o atitudine de încredere în divinitate, ci este răspunsul adecvat la un Dumnezeu care este El „credincios”, în acţiunile şi cuvintele Sale, legământului pe care l-a stabilit cu oamenii, este iubitor, ni se descoperă şi infuzează lumina Lui în inimile noastre. Există o singură credinţă pentru că există un singur Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Pavel: „Este un Domn, o credință, un botez. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Ef. 4:5-6).

Procesul de creare a culturii este „infectat” de păcat şi doar harul lui Dumnezeu poate vindeca, din credința omului, subliniază antropologul Paul O’Callaghan, a cărui aserţiune relevă clar raportul indisolubil între cultură şi credinţă, putându-se considera intuitiv că absenţa credinţei înseamnă inevitabil desprinderea de cultura creştină şi, implicit, de valorile sale reale şi imuabile. Modificată fundamental de apariţia şi utilizarea noilor mijloace de comunicare, cultura contemporană produce o altă viziune asupra lumii şi realităţilor sociale, viziune preluată de oameni şi pentru care devine reper cognitiv şi axiologic, orientându-le atitudinile, reprezentările, opiniile şi comportamentele, aşa cum enunţă chiar specialişti în domeniu. Omul se transformă, astfel, în consumator pasiv, neputincios în participarea la formarea şi înţelegerea propriei personalităţi şi a ceea ce înseamnă persoană în raport cu ceilalţi, înţelegere posibilă doar în cultura creştină.

Pe de altă parte, nu putem vorbi despre valori, în afara culturii creştine, pentru simplul motiv că valorile trebuie să aibă substanţă, să fie trainice. Or, cultura contemporană produce o industrializare prin care sufletul uman devine noua piaţă de desfacere a surogatelor de tot felul. Într-un ocean al nonvalorilor şi inflaţiei comunicaţionale, omul este dominat de stări negative, este permanent suprasolicitat informaţional, iar toate acestea duc la o pauperizare spirituală, asociată unei conduite orientate spre senzorial, care urmăreşte doar obţinerea plăcerii. Aceasta din urmă nu comportă vreo referinţă de profunzime, legată de exemplu de un sens al vieţii sau vreun sens în general în afara celui de satisfacţie obţinută pe moment. Şi ca să punctăm esenţialul, este factor profund defavorizant în acţiuni de spiritualizare a vieţii.

Înţelegând că, în realitate, cultura de masă nu este realizată de oameni, ci de instituţii media specializate, mai mult sau mai puţin preocupate de efectele acţiunilor lor, oamenii ar trebui să cultive rezilienţa în faţa influenţelor care se contrapun culturii creştine. Constantin Noica puncta, în Simple note la bunătatea timpului nostru, regăsirea de sine şi recunoaşterea ca demersuri revitalizante spiritual: „Oamenii trebuie să se regăsească pe ei înşişi, smulgându-se de sub imperiul lucrurilor, iar cunoaşterea trebuie să cedeze locul recunoaşterii, iar recunoaşterea va duce la resacralizare”.

Paradoxal, fără credință, rațiunea - care nu ea „este potrivnică credinţei, ci inima destrăbălată”, după cum spune Sfântul Teofan Zăvorâtul - pur și simplu nu ar decola, nu și-ar realiza niciodată întregul potenţial. Iată o temă de reflecţie în contextul realităţii culturii de azi, descrisă în termenii unei deconectări de cultura creştină.