Cu ce ne plătim datoriile și cum ne recuperăm încrederea?

Nu cu mult timp în urmă traversam o criză a creditelor şi a datoriilor populaţiei, iar acum pierderea de sub control a costurilor facturilor a devenit subiectul dramatic pentru mulţi dintre noi şi o mare dilemă pentru autorităţi, care par tot mai incapabile în a găsi soluţii. Pe de-o parte, ne lovim de lipsa de orizont a consumatorilor, deveniți tot mai mulți datornici, iar pe de alta de neputinţa unui sistem care, prin lipsa lui de viziune sau, mai grav spus, prin lăcomie a creat acest blocaj. În acest moment vorbim de o situaţie fundamentată nu doar pe deficite, ci şi pe păcate. Iar păcatul capital de care suferă lumea noastră şi de care nimeni nu mai vorbeşte astăzi este lăcomia.

Dacă ar fi să ne asumăm o lectură în cheie creştină a acestei situații, putem spune că dincolo de defecţiunile unui sistem, departe de a fi perfect, asistăm la un mare deficit de încredere. Tocmai acest lucru subminează substanţa societăţii şi respectul faţă de instituţiile care au menirea de a ne face viaţa mai ușoară și mai frumoasă. Privită în esenţa ei, orice relaţie de împrumut sau de consum este în primul rând un transfer reciproc de încredere, de la cel care oferă un capital sau o resursă spre cel care primeşte. Acest lucru constituie fundamentul tuturor relaţiilor interumane, dar şi al raporturilor cu societatea şi cu instituţiile ei.

Când oferi cuiva un împrumut sau un serviciu investeşti ceva mai mult decât banii, şi anume, încrederea că persoana respectivă va folosi rațional acel serviciu și îşi va asuma rigoarea de a-l plăti la timp, aşa cum este învoiala. La rândul lui, beneficiarul unui serviciu apelează în primul rând la onestitatea creditorului său, convins că acesta nu îi va trăda încrederea şi aşteptările şi că, prin ceea ce îi oferă, participă și crede în visurile şi proiectele lui. De aceea putem spune că substanţa umană a oricărui serviciu o reprezintă încrederea şi cinstea, şi nu banul, iar lucrul primit trebuie să contribuie la lărgirea libertăţii celui care îl folosește şi nu la limitarea ei. Toate acestea presupun câteva virtuţi esenţiale precum: onestitate, respect, transparenţă şi mai ales dreaptă măsură și cumpătare, inclusiv în a consuma sau în a ne face visuri şi idealuri.

Este la fel de evident că suntem pândiți de pericolul de a ne calcula greșit priorităţile şi posibilităţile, dar şi de a nu găsi bună credinţă din partea celor care oferă ceva, care, înainte de a crede în viața noastră şi de a o sprijini, îşi slujesc doar propriul interes. Este evident că astăzi furnizorii de resurse și creditorii au greşit prin lipsa de transparenţă şi prin neputinţa de a atrage atenţia asupra evaluării nevoilor reale şi au sprijinit idealuri falimentare, în timp ce noi, ceilalți, am greşit prin excesul de speranţă, fără a mai avea buna cenzură a cumpătării. Este bine să avem proiecte şi idealuri pentru care să luptăm, dar niciodată să nu ajungem să le plătim cu preţul propriei libertăţi, pe care un consum și o creditare deficitară, dar și nişte nevoi lipsite de realism îl pot aduce.

A reînvăţa lecţia cumpătării şi a responsabilităţii, dar şi a ges­tionării sincere a propriilor nevoi este pentru noi o maximă prioritate pentru a evita excesele, dar și capcanele. Astfel vom putea privi orice resursă pe care o folosim ca un instrument care să ne lărgească libertatea, prin confortul și proiectele pe care le face posibile.

De fapt, esenţa însăşi a relaţiei noastre cu Dumnezeu se structurează asemenea unui credit și unor resurse de sfințenie primite, bazate pe marele capital de încredere pe care Domnul ni-l oferă, într-un orizont de aşteptări, care poate fi împlinit sau nu. Diferenţa esenţială este că aceste resurse nu se pierd, chiar dacă sunt risipite sau gestionate defectuos prin superficialitate şi nepăsare şi pot fi recâştigate în aceeaşi prospeţime dacă omul se reîntoarce la încrederea pe care i-o oferă Dumnezeu. Chiar dacă oferindu-ne credit Dumnezeu ne provoacă și mai mult capacitatea de a gestiona inteligent un capital în folosul semenilor şi nu doar în interes propriu, El o face cu scopul de a lărgi şi mai mult libertatea fiecăruia de a face binele şi de a fi solidar cu semenii și, de ce nu, de a visa.