Cum Îl întâmpinăm noi pe Domnul?

Praznicul de astăzi ne aminteşte de o întâmpinare, după o lungă aşteptare, însoţită de o mare bucurie, la sfârşitul vieţii unui om drept şi sfânt. Alături era o altă persoană, tot dreaptă şi sfântă, prorociţă, care s-a bucurat de asemenea la vederea acelei împliniri. 

Creştinul Îl întâmpină în rugăciunile sale pe Dumnezeu de fiecare dată când I se adresează cu vreo cerere sau când Îi mulţumeşte. Diferenţa dintre Sfântul şi Dreptul Simeon şi noi, creştinii de astăzi, nu constă doar în timpul care ne desparte de prezenţa fizică, în trup omenesc, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ci şi în felul în care privim relaţia noastră cu credinţa, cu lumea duhovnicească în care Îl găsim pe Dumnezeu. Această diferenţă se vede mai ales atunci când încercăm să înţelegem motivaţia celui care vine la slujbele bisericeşti, atunci când preferă anumite slujbe. 

Este cunoscut faptul că parohiile se confruntă adesea cu lipsa de înţelegere sau dorinţă din partea credincioşilor care participă adesea la slujbă duminica să ajungă la slujbele care presupun exclusiv rugăciunea, cum ar fi Vecernia din ajunul unui praznic sau cea de sâmbătă seara. Se pare că ne confruntăm cu un utilitarism care poate fi înţeles, mai ales în privinţa persoanelor care ajung rar la biserică, împinse mai mult de anumite probleme pe care simt nevoia să le rezolve inclusiv apelând la ajutorul lui Dumnezeu. Dar ce-i de făcut atunci când credinciosul care vine constant la biserică are un astfel de comportament, considerând că doar pentru slujbele „puternice” merită să faci efortul de a te deplasa şi a te alătura obştii din care faci parte în fiecare duminică? Ne confruntăm cu realitatea înmulţirii slujbelor din care omul simte că are foloase, mai ales dacă primeşte sau oferă ceva palpabil: este uns cu mir, primeşte anafură sau litie, îşi aude numele pomenit cu voce tare sau împarte el ceva, atunci când merge să facă pomenirea unui adormit. Pe când slujbele care nu conţin astfel de lucruri palpabile, cum ar fi Vecernia, Paraclisul sau chiar o Liturghie săvârşită în timpul săptămânii, de ziua pomenirii unui sfânt care nu este neapărat trecut în calendar cu „cruce roşie”, sunt lăsate la o parte, ca fiind de importanţă secundară. 

Ştim din Evanghelii că Mântuitorul Hristos S-a arătat după Înviere în diferite moduri ucenicilor şi celor care I-au urmat, astfel încât doar după umbrirea harului aceştia şi-au dat seama sau „li s-au deschis ochii”, după cum spune textul biblic, să-L cunoască. Ucenicii se adunau în foişor, dar nu întotdeauna li S-a arătat Hristos cel înviat. Felul în care Se arată Mântuitorul fiecăruia dintre noi are legătură cu dorinţa sinceră de a-L întâlni şi întâmpina. Saul din Tars nu se aştepta să-L întâlnească pe Hristos cel înviat din morţi, dar a ştiut să-L întâmpine atunci când a fost orbit de lumina Lui, pe drumul Damascului. Apoi I-a urmat întreaga viaţă, chiar cu preţul libertăţii, al pedepselor şi, în cele din urmă, al sângelui său. 

Nouă nu ne cere nimeni să fim martiri, ci să jertfim puţin din timpul nostru, din ceea ce avem noi, pentru a-l oferi lui Dumnezeu, după cum spune şi psalmistul. Dacă alegem să triem ofrandele, alegându-le doar pe cele care ne convin, atunci putem rata exact şansa pe care n-au neglijat-o alţii înaintea noastră şi ne-au rămas ca pilde, printre care se numără Sfântul şi Dreptul Simeon.