Cum să crezi dacă nu vezi?

Minunata vindecare a slăbănogului care se chinuia de atâta amar de vreme să primească dezlegare de neputinţa lui prin îngerul care tulbura apa ne mustră, o dată în plus, pentru necredinţa noastră, a celor care strigăm permanent în mintea noastră că nu credem dacă nu vedem şi, mai ales, dacă nu vine din partea unei ­autorităţi.

Mântuitorul Hristos era cunoscut pentru faptele deosebite pe care le săvârşea, dar mulţi din Ierusalim nu-l puteau suferi, mai ales atunci când încălca făţiş ceea ce îşi imaginau ei că reprezenta dreapta credinţă şi socoteală. Atunci când Iisus din Nazaret punea relaţia nemijlocită dintre om şi Dumnezeu mai presus de litera Legii şi mila faţă de aproapele care cere ajutorul, în cuvinte sau tăcut, înainte de împlinirea tradiţiilor, supraveghetorii acestora, învăţători de lege, farisei sau cărturari, nu puteau decât să-l urască din toată inima lor.

În ziua de odihnă, când omul îi dedica lui Dumnezeu rugăciune, Mântuitorul săvârşeşte o vindecare, fiindu-i milă de un om paralizat de mulţi ani, dar şi mustrându-l, ca nu cumva să se întoarcă la starea pe care o avea înainte sau la una şi mai rea. Omul se temea, în mod firesc, de cei care aveau putere să pedepsească şi dă vina pentru cărarea patului său pe cel care l-a vindecat, gândind foarte bine că acela, cu putere mare, nu avea cum să fie pedepsit. Mântuitorul Hristos îl mustră, totuşi, dar el continuă să spună cine i-a zis să meargă cu patul în cârcă în zi de sâmbătă. Hristos este astfel vestit, chiar dacă vestea aceea îi aducea poate şi mai multe probleme.

Suntem şi astăzi înaintea scăldătoarei şi foarte slăbănogi, fără ajutor şi putere să ne aruncăm în apa tămăduitoare. Facem eforturi uriaşe pentru a împlini tradiţii, pentru a pune la cale noi metode de lucru cu tinerii şi copiii, cu oamenii de diferite profesii şi sfere sociale, dar apa scăldătorii, tulburată de înger, rămâne pentru noi un deziderat îndepărtat. Atingerea de apă nu este altceva decât suflarea Duhului Sfânt în inima omului.

Toate lucrurile exterioare, chiar dacă acestea sunt făcute în biserici, altare sau pe lângă acestea, nu au ca scop atingerea inimii, ci sunt doar nişte mijloace pentru a facilita aceasta. Atingerea sau primirea harului Duhului Sfânt nu este decât urmarea asumării smerite a statutului de rob al lui Dumnezeu, fără orgolii şi păreri de sine prea multe. Însă pentru că tot ceea ce se întâmplă în inima „smerită şi urgisită” nu poate fi văzut cu ochiul liber, apelăm permanent la ceea ce creează imagine şi ne poate justifica în faţa societăţii. Trebuie neapărat să fim văzuţi ca utili sau chiar indispensabili în anumite condiţii. Credem în ceea ce se poate vedea şi pipăi, mirosi sau auzi; în ceea ce sună frumos şi are o cursivitate; în ceea ce ne gâdilă auzul şi orgoliul; în ceea ce au crezut părinţii şi bunicii noştri, chiar dacă multe din acestea nu sunt decât nişte superstiţii. Credem fără să cercetăm şi ne dorim să primim intrarea în Împărăţie doar pe baza unui bilet pe care l-am găsit pe jos sau furat dintr-o haină lăsată fără supraveghere.