Curajul, nu totdeauna rara avis

„Acolo unde lipseşte curajul, nici o altă virtute nu poate exista”, afirma, secolul trecut, scriitorul britanic C. S. Lewis.

Da, fără curaj nu putem merge înainte. Şi asta mai ales în vremurile derutante de astăzi, când drepturile omului, democraţie sunt doar cuvinte goale, praf în ochi pentru naivi. Mi-e teamă să scriu despre curaj. Mi-e teamă de ipocrizie. Dar, atât timp cât nu mă propun ca model, am totuşi o circumstanţă.

Cum ajungem să dobândim curaj? El nu se vinde la supermarket, nu îl poţi primi pe whatsapp. Să fii curajos nu e uşor. E riscant. Dar mai rău şi mai ruşinos e să fii laş. Hmm, e greu cu virtutea asta! Îţi trebuie un model. Cineva care înaintea ta a stat demn, nu a trădat, nu a băgat capul în nisip ca struţul.

Cu modelele stăm prost. Mai ales în ziua de astăzi. Trebuie să ne întoarcem în trecut. Cine vizitează Grecia în sezonul estival poate vedea pe tricourile tinerilor o inscripţionare formată din două cuvinte: „Molon lave”. În română aceste cuvinte se traduc astfel: „Vino, ia-le”.

Expresia a fost rostită de Leonidas, conducătorul spartan al grecilor care a apărat cu cinci secole a.Hr. strâmtoarea Termopile în faţa copleşitoarei armate persane conduse de generalul Xerxes. Oastea grecească număra 7.000 de soldaţi şi 300 de hopliţi spartani. Cea persană, 180.000 de luptători.

Xerxes i-a trimis un mesaj lui Leonidas, cerându-i pe un ton ultimativ să predea armele fiindcă nu are nici o şansă să-şi învingă adversarul mult mai bine echipat militar. Leonidas, ca toţi spartanii, i-a răspuns sec: „Vino, ia-le”. Cu alte cuvinte: Nu renunţ la luptă. Dacă vei fi mai tare, doar atunci armele mele vor ajunge la tine. Cine a văzut filmul Cei 300 poate să înţeleagă ce s-a întâmplat la Termopile cu persanii.

Dar am mers prea departe în timp şi spaţiu. Ne întoarcem în România, secolul 20. Anul 1963, temniţa din Aiud. Colonelul Crăciun, comandantul închisorii, are o ­întâlnire organizată cu deţinuţii în ve­derea reeducării. În careul care se făcuse în curtea închisorii, Crăciun era însoţit de un grup de ofiţeri. La un moment dat, comandantul s-a oprit în faţa unui om ­înalt, slab, puţin adus de spate. Ce faci, filosofule? Îl cunoscuse. Era Petre Ţuţea. Era aşa de slab că-l susţineau doi camarazi. Crăciun l-a privit satisfăcut. Cu un aer de învingător spuse: „Mă, aţi rămas în urmă. V-aţi prostit. Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici. Vi-L închipuiţi pe Hristos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile. Uite, am ajuns în Lună şi n-am dat de nici un Dumnezeu”. Crăciun se depărtă apoi câţiva paşi. Atunci Ţuţea ridică mâna. „Domnule colonel, o clipă. Vreau să vă întreb un lucru.” „Da! Ia zi, măi, filosofule.” „Nu vă supăraţi, aţi crescut la ţară sau la oraş?” „La ţară, mă. Nu se vede?” Şi Crăciun îşi bombă pieptul. „Şi aţi avut porci?” „Auzi vorbă! Cum să nu? Care gospodar de la ţară nu creşte porci?” „Şi aţi văzut dumneavoastră porc să privească în sus?”

A urmat un moment de tăcere. Crăciun nu mai ştia ce să răspundă la această întrebare. Priviri speriate. Umeri ridicaţi în sus. Unde bătea Ţuţea cu întrebarea lui? Râsul general ce ameninţa să invadeze mulţimea a fost stăpânit pe cât se putea. Crăciun cu suita sa au scurtat întâlnirea cu Ţuţea şi s-au grăbit să intre în birouri.

Filosoful, deşi aflat în lanţuri, învinsese. Curajul de a-l sfida pe comandantul care dispunea de viaţa lui era mai presus de orice putere comunistă. De aceea se temeau torţionarii să-l batjocorească pe Ţuţea. Puteau să-l bată, să-l omoare, dar el era deasupra lor. Și ei ştiau asta.

Dar şi 1963 e prea departe de noi.

14 noiembrie 2020, Spitalul Judeţean din Piatra Neamţ. Un incendiu izbucneşte la secţia ATI a spitalului unde sunt mai mulţi pacienţi cu COVID intubaţi. Medicul de gardă, Cătălin Denciu, intră în foc la propriu şi decuplează bolnavii de la aparate şi îi scoate pe fiecare cu patul său mobil pe hol. Echipamentul medicului ia foc. Combinezonul, viziera se topesc. Dar el nu renunţă la dorinţa de a salva bolnavii.

Da, Cătălin Denciu e un erou. Şi chiar mai mult. În el trăieşte iubirea lui Hristos.

De oameni precum el are nevoie acum ţara. De oameni care să lupte pentru dreptul la viaţă. Al tuturor. Fără interdicţii, fără ameninţări că ne vom pierde locurile de muncă dacă nu ne vom supune unor hotărâri luate fără consultare populară.

Ne va inspira medicul de la Piatra Neamţ sau vom zice: Un fraier, şi-a distrus viaţa ca să-i scoată pe carbonizaţii ăia de acolo...

Nu ştiu. Istoria ne va arăta.