Cuvintele și hygiena mentis

Locuiesc în București de 30 de ani. Atunci orașul era mai curat. Și când spun asta nu mă refer la deșeurile menajere, la noxele din aer, la poluarea electromagnetică, ci la limbaj. În autobuz, pe stradă, în parc, oamenii vorbeau mai frumos, mai civilizat unii cu alții. Nu-și pigmentau tot la două fraze spusele cu termeni care aparțin vocabularului pornografic.

Ceea ce se petrece astăzi, mai ales privind segmentul populației minore, întrece orice imaginație. Să vorbești sub nivelul decenței, copil fiind, e un semn al decăderii, care trebuie să îngrijoreze școala, părinții, societatea.

Dacă copiii zilelor noastre nu vor deprinde o hygiena mentis, dacă nu vor reînvăța că „moartea și viața sunt în puterea limbii” (Proverbe 18, 21), viitorul va fi unul crunt.

În 1989, la părintele Stăniloae a venit poetul și profesorul Ioan Alexandru. Și l-a întrebat pe părintele despre cuvinte, despre puterea lor, despre poezie și teologie. 

Părintele i-a răspuns: „Poetul și sfântul sunt cei mai aproape de Dumnezeu”. Sfântul e explicabil, dar poetul? De ce poetul? 

Fiindcă pe Dumnezeu, a continuat părintele, nu-l poți defini rațional. Dumnezeu e mai presus de îngustările definiției raționale. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie, în lucrarea sa - Ambigua, că putem merge cu cuvântul explicativ până la un anumit punct. Dar de acolo nu mai putem înainta.

Or, noi Îl trăim pe Dumnezeu ca pe un mare mister, ca o taină. Iar cuvintele obișnuite nu au puterea de a-L exprima adecvat. Și atunci avem două variante, fie tăcem și-L adorăm pe Creator fără cuvinte, fie ne silim să găsim un limbaj mai presus de cel comun.

Aici intervine poezia. Poezia, poezia bună are profunzime, are conținut. E capabilă să surprindă indicibilul. În poezie cuvintele încetează să fie simple, capătă un nou înțeles, transmit sensuri noi, mai înalte. În poezie, cuvintele depășesc caracterul lor dintru început. Prin poezie depășim limitele lumii de aici. În acest punct fac joncțiunea poezia cu teologia. Adâncimea primeia sondează adevărul credinței noastre care este totdeauna transcendent, întrecând marginile acestei lumi.

Teologia experiază prezența tainei lui Dumnezeu, dar această taină nu se poate exprima banal, ci cât se poate de profund. Iar vehiculul cel mai potrivit pentru acest demers apofatic este cuvântul poetic care ne pune în legătură cu divinul. De aceea este necesară poezia.

O explicare mai bună despre valoarea limbajului poetic am găsit la Dionysios Solomos, cel care a scris versurile imnului național al Greciei. Socotit poet național în patria lui Homer, Solomos, care a trăit în secolul al XVIII-lea, era foarte evlavios. Credea în Hristos cu toată ființa lui. Dar într-o zi, pe când se plimba printr-o grădină încărcată de flori, un prieten de-al lui, cu o inimă nu la fel de arzătoare pentru cele sfinte ca a lui Solomos, se afla și el acolo, în grădină și l-a întrebat: „Tu vorbești despre Hristos atât de des. Poți să-mi spui ce anume a făcut Hristos în viața ta?” Atunci Solomos s-a oprit brusc din mers și, arătându-i prietenului o floare nespus de frumoasă, i-a zis: „Dumnezeu mi-a făcut mie tot ceea ce soarele i-a făcut acestei flori!” Prietenul a plecat atunci rușinat capul și o lacrimă a prins a miji în colțul ochilor lui. Vorbele lui Solomos îi atinseseră inima. Cine ajunge să descopere câtă splendoare și viață ascund în ele cuvintele frumoase renunță la ce e urât și degradant. E nevoie ca oricine, și mai ales tinerii de zi, să facă acest efort de cunoaștere. Merită!