De la îndoială la încredințare prin responsabilizare

Ca personalitate istorică, Apostolul Toma este îndeobște și pe nedrept cunoscut drept Toma necredinciosul. Dar această etichetă nu reprezintă altceva decât ecoul perceput în exterior al unui fenomen intim cu care toți ne confruntăm, și anume îndoiala. Deși am fi tentați să o vedem ca slăbiciune a propriei firi, îndoiala ca realitate se dovedește a fi un motor al evoluției personale spre desăvârșire. Prin îndoială ne dezvoltăm curiozitatea și ajungem să explorăm întreaga lume atât la nivelul ei fizic, cât și lumea abstractă a ideilor și a perspectivelor. Îndoiala nu doar că ne stimulează să punem întrebări, ci ne obligă să căutăm răspunsuri la întrebările potrivite; iar acestea dau gândirii profunzime și minții lărgime. Pentru aceea și cuvintele „cel ce voiește să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească” au fost mereu actualizate în pastorația Bisericii, încă de la începuturile ei. Dincolo însă de aceste implicații la nivel personal, efectele îndoielii se arată a fi valoroase și în ceea ce privește relațiile interpersonale. Când omul renunțând la îndoială își argumentează până la exacerbare certitudinile personale, inevitabil își diminuează empatia și disponibilitatea de a-i înțelege pe ceilalți. Netrăind acut îndoiala la nivel personal, nu poți rezona cu cel care se confruntă cu îndoieli, și prin urmare, tendința de a-l judeca și de a-l critica pe celălalt va crește. Cât de mare este tentația de a ne impune părerile personale, cu toată convingerea că ele reprezintă perspectivele obiective ale realității, în pofida subiectivismului ce le guvernează! Și dacă tot ne considerăm mai buni și mai înțelepți decât toți ceilalți vameși, atunci cum să nu fim măcar puțin farisei? Apologia îndoielii între anumite limite a fost făcută de personalități marcante ale Bisericii: Fericitul Augustin, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Grigorie Palama. Toți au văzut-o ca punct de plecare al urcușului duhovnicesc, însă au intuit riscul pe care rămânerea constantă în îndoială îl reprezintă. Pe cât de util este să te îndoiești, pe atât de păgubos este a nu evolua spre încredințare. Răspunsul la îndoială nu trebuie privit ca fiind certitudinea, ci mai degrabă încredințarea. Rugăciunea, ascultarea de Dumnezeu, cunoașterea Sa și mai ales trăirea personală a experienței mistice reprezintă modalitățile de fructificare a îndoielii, căci Dumnezeu nu este obiect al cunoașterii, ci prin excelență Subiect al trăirii. Precum mintea are capacitatea de a ucide tainele pe care le întâlnește în cale, după cum afirma filosoful Lucian Blaga, la fel inima are darul de a străpunge misterul, pătrunzând realitatea fără a o denatura.

Elementul-cheie care permite legătura între îndoială și încredințare presupune, însă, implicarea completă a omului în demersul evolutiv, prin asumarea responsabilității. Dar acest lucru implică o luptă împotriva curentului. E greu să cultivi acest mod de gândire și acțiune, bazat pe responsabilitate, într-o societate ce practică la scară globală fuga de responsabilitate. Rezultatele acestui mod de funcționare a omenirii le vedem și le simțim, ne șochează și ne revoltă deopotrivă, la tot pasul. Viitorul spre care ne îndreptăm poate fi chiar mai sumbru... într-o lume a realităților virtuale omniprezente și tot mai consistente, am fi tentați să credem că responsabilitatea ține maxim până la închiderea unei pagini de internet sau a părăsirii unei platforme sociale. Ori noi știm prea bine că, mai devreme sau mai târziu, vom sta cu toții în fața Dreptului Judecător și vom căuta să dăm răspuns pentru ceea ce am fost.

Dar e atât de greu să îți asumi responsabilitatea când ea presupune renunțarea la cruțarea de sine, când eșecul, cel puțin în anumite etape, este inevitabil în această luptă cu tine însuți. Dacă ar fi fost o altă cale care să ne ducă acolo, Pronia ne-ar fi descoperit-o, însă încurajarea vine pentru toți din cuvintele „de câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui!”. În drumul spre întâlnirea cu El, acceptarea eșecului ca rezultat al asumării răspunderii este un gest de maturitate spirituală. Să plătim, așadar, prețul fără cârtire, dar mai ales să învățăm lecțiile pe care viața ni le așterne în cale prin experiențe cotidiene sau extraordinare și să căutăm a nu repeta erorile trecutului.

A firii noastre este îndoiala și al nostru este efortul, dar rezultatul cel bun și cununa sunt darul Lui. Să nu uităm că fără de El nu putem face nimic bun și să ducem lupta avându-L alături de noi. Asumându-ne pe deplin pe noi înșine, cu slăbiciuni și neputințe, cu eșecuri și ridicări, dar stând mereu la umbra Harului, îi vom aduce și pe alții ca roadă bogată, vom lua plata înțelepților inconomi și vom auzi cuvintele pline de mângâiere: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” (Mt. 25, 21).