Despre satul de la noi

Ţăranul român nu reprezintă doar o stare socială, o meserie care include lucratul pământului și creșterea animalelor, ci este o stare de spirit, care dă noblețe, un anumit tip de viziune și de inserare în lume.

În obiectele culturii țărănești nu există repetiție, nu există dubluri, identitate perfectă. Nu există lucruri făcute în serie aici. Există ceva care le deosebește pe unele de altele, iar asta arată frumusețea și caracterul personal al lor. Fiecare țăran își spune povestea sa prin cele lucrate de el. M-aș opri la icoanele lucrate pe sticlă de țăranii noștri. Destinația lor este liturgică. Țelul lor îl reprezintă comunicarea cu Dumnezeu. Icoana nu e făcută să treci pe lângă ea nepăsător. Ea este cartea de identitate a credinței românului. Un pictor neavizat ar putea să exclame privind o icoană pe sticlă: Ce-i cu urâțenia asta, cu strâmbăturile astea? Sigur, pot exista deformări, dar ele sunt organice. Icoana pe sticlă reprezintă unul din răspunsurile pe care acest neam, un neam cu mare rafinament artistic, l-a dat căutării lui Dumnezeu și relației lui cu divinitatea. Ceea ce s-a realizat în cultura noastră țărănească, rurală, este rezultatul unei experiențe foarte îndelungate, uriașe, care a presupus tatonări și eșecuri, experiență pe care nu o putem nesocoti fără riscul de a greși față de tradiție, de cei dinaintea noastră, care nu au fost niște primitivi, fără criterii solide de judecată.

Problema foarte importantă pentru omul de astăzi, pentru lumea în care trăim, este cea a existenței criteriilor corecte de valoare, spre a putea evalua lucrurile, situațiile, conform încărcăturii lor spirituale. Satul reprezintă toposul unde aceste criterii au rezistat.

Îmi amintesc acum de locul copilăriei poetului Ioan Alexandru, Topa Mică sau, cum îi spunea el, Topa deşartă, care mă însemnase din imnul ei cu pecetea sa de sat străvechi şi ardeam de nerăbdare să o văd („Satul meu sfânt iată răsai/ Curat şi drept în cântecele mele/ Acolo între stele te-ai dosit/ Şi începi să luminezi de printre ele.” – Topa deşartă, în Imnele Transilvaniei). Îl avertizasem pe poet că o să facem acest drum şi-i cerusem vag îngăduinţa. Şi iată-ne descinzând într-o zi, pe la prânz, dintr-un autobuz, pe şosea, în dreptul satului Topa Mică. Satul este aşezat oarecum lateral faţă de şoseaua naţională. Uliţa principală, care despica satul în două, de-a lungul, era una extrem de noroioasă. Cum plouase mult în perioada precedentă, eram uluit să văd gropile adânci de un stânjen, urme ale copitelor de animale, care făceau drumul greu practicabil chiar şi pentru mersul cu pasul. Acum noroiul se întărise cât de cât pe la margini şi drumul arăta ca după un bombardament mărunt şi des. Cu greu îţi croiai cale. În drum spre casa părintească a poetului, aflată cam în mijlocul satului, am întâlnit mai întâi ţintirimul. Acela despre care scria: „Cimitirul la noi e un pogon comun/ înconjurat cu gard de piatră,/ să nu se molipsească pământul rămas viu/ în libertate.// Crucile de lemn după câţiva ani/ se lasă într-o parte şi mor apoi şi ele”. Un cimitir unde: „La margini cresc pruni şi meri/ Şi se văd flori mirositoare,/ aburul lor pătrunde în lucruri/ până departe”. Nu mai văzusem niciodată cruci de mormânt atât de masive şi de înalte. Unele uşor povârnite, parcă pornite să stea de vorbă cu cele vecine. Un fel de codru de cruci, extrem de impresionant vizual, cu mare impact emoţional asupra fiinţei tale.

Satul românesc rămâne unul din locurile aparent comune, dar cele care pot face farmecul vieţii şi te pot îndrepta spre Dumnezeu, însă cărora cel mai adesea nu le acordăm atenția ce li se cuvine.