Dumnezeu cel Viu în mijlocul istoriei noastre naționale

M-am întrebat ades ce mai reprezintă Ziua Națională pentru noi, pentru români. Fumigenele care au explodat îndată după începerea războiului din Ucraina au accentuat această întrebare de-a dreptul melancolică. Am auzit mii de argumente de ce nu vrem să mergem la război - un război care, să ne înțelegem, nu ne cerea și nici acum nu ne cere prezența - și cât de nenorociți sunt politicienii, birocrații și în general cât de nemotivantă patriotic ar fi o chemare sub arme. Și recunosc că dinaintea dezbrăcării de național a vieții cotidiene la care am asistat în ultimii ani dau circumstanțe atenuante tinerilor. Dar le-aș fi strigat: Nu, nu din partea aceea priviți nevoia țării de a rămâne țară! Să luăm aminte. Sentimentul patriotic românesc, cel puțin în Ardeal, unde am cercetat mai atent construcția lui, nu ține de simpatiile politice, oricât de mult ar vrea unii să ne învețe asta. Exemplul cel mai la îndemână este perioada 1849-1914 așa cum s-a construit el în regiunea Ardealului - expusă, în aceeași măsură cu Bucovina și Basarabia, uitării rădăcinii naționale. Aici Bisericile românești - ortodoxă și cea greco-catolică - și-au creat umbrela sub care să lucreze nestingherit la școlirea sufletelor tinere: ASTRA (Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, înființată la Sibiu, 23-25 octombrie 1861). Efortul către cultură națională a însemnat colecții muzeale, școli pentru băieți și fete, reviste, ziare în limba română cultă, tipărirea de carte religioasă și manuale, dezvoltarea de instituții pedagogice la Arad, Blaj și Sibiu. Un soi de încăpățânare pozitivă a unei generații și apoi a încă uneia de intelectuali cu școală bine făcută, cu recunoaștere imperială și cu o elocventă fixare în lobby-ul necesar evidențierii unui sentiment național românesc distinct. Apoi au construit Banca Albina și alte fonduri de garantare, au încurajat munca gospodinelor - școlindu-le cu sârg - și au dezvoltat tot soiul de asociații culturale, sportive și de cultură propriu-zisă. Mulți au plătit cu arestarea și moartea. Alții au transformat menținerea patriotismului printre valorile fundamentale ale educației în obiectiv fundamental vieții cotidiene, iar alții au tras tare, au muncit și și-au dezvoltat afacerile în așa fel încât să devină oricând susținătorii acestui proces. E suficient să vorbim, de exemplu, de efortul părinților români pentru a le oferi fetelor lor școală în vederea emancipării spirituale ori cultura politică în care tații și mamele vremurilor acelora și-au crescut băieții, bărbații generației de la 1 decembrie 1918. Nimic la întâmplare, totul educat și pus în valoare. Erau mai buni ca noi astăzi? Nu știu. Dar erau mai educați în mod cert. Semn că patriotismul înseamnă să asumi educația copiilor și tinerilor în întreaga ei dimensiune umană, trup și suflet. Și să nu minți. Să fii sincer, ca stat și generație matură, cu generațiile care vin din urmă și care primesc din mâinile tale țara, nu din mâinile politicienilor.

Cred că este de datoria Bisericii să reafirme prezența unui Dumnezeu Viu în miezul istoriei noastre naționale. Mereu implicați în descoperirea de comploturi istorice, oamenii lumii moderne l-au pierdut din vedere pe Iisus Hristos. Acordă mai lesne credibilitate zvonurilor - oricât ar părea de superflue - decât adevărului istoric propriu-zis. De aceea Biserica, zic, păstrătoarea pomenirilor numelor celor căzuți pentru a ridica țara și a ține verticală credința, este structura de mentalitate care nu poate îngădui îmbolnăvirea istoriei naționale și nici nu poate evita recunoașterea gravelor fracturi de morală prin care a trecut România. Momentul 1 Decembrie 1918 nu vine de nicăieri să ne ducă nicăieri. El poartă cu sine întreaga asumare a unei culturi naționale, a creșterii dinspre interiorul societății a unei libertăți inalienabile partinic ori vreunui grup de interese. Frumusețea lui 1 Decembrie este aceea că suntem toți. Inclusiv minoritățile de atunci și de astăzi ce nu s-ar fi vrut acolo. Nu e doar voința unui popor, ci și modul acestuia de a-și împlini memoria în istorie. O istorie care, revin, este în mâna lui Dumnezeu și nu numaidecât a oamenilor.

Taina momentului de la 1 Decembrie 1918 mi se pare splendid exprimată de o propoziție a Mitropolitului, de mai târziu, Nicolae Bălan - pe atunci energia din spatele multor momente pregătitoare ale Unirii. Ajuns la Iași, după întâlniri cu regele, primul-ministru și șeful Armatei, înainte de a pleca tocmai la Giurgiu pentru întâlnirea cu generalul Berthelot, Bălan este invitat la Teatrul Național de la Iași să urmărească o manifestare pro-unire. Acolo el spune, cu subiect și predicat: Mihai Viteazul a intrat iar în Alba Iulia. Armata Română este dispusă să-l urmeze? Era semnalul că patria din visurile a zeci de generații devenea țară pentru noi. Uneori se cuvine să ne aducem aminte. Cu moartea pe uitare călcând.