Fără El, pierim...

Când le scrie contemporanilor săi pentru a limpezi noțiunea și conținutul Bisericii, Sfântul Clement Romanul (92-101) așază pe inima lor aceste cuvinte: „Fraților, dacă vom face voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru, vom face parte din Biserica cea dintâi, cea duhovnicească. Cea creată înainte de soare și lună; dar dacă nu vom face voia Domnului, vom face parte din Scriptura care zice: «A ajuns casa Mea peșteră de tâlhari» (Matei 21, 13). Să alegem deci să facem parte din Biserica vieții, ca să ne mântuim (...)”.

Adresat tot Corintenilor - (Omilia numită a II-a Epistolă către Corinteni, vol. „Părinți și Scriitori Apostolici”, 1979, p. 100) -, îndemnul menținerii creștinilor în Biserica Duhului pare astăzi, ca mereu, tot mai actual. Locuind în Trupul lui Hristos Cel Răstignit, creștinul nu poate fi indiferent Jertfei care i-a dăruit „locuirea”. Curăția spirituală a omului creștin se hrănește, așadar, din așezarea în ordinea propusă de Dumnezeu-Omul. De aici fundamentul rămânerii în rugăciune și așezării permanente în pocăință, în părerea de rău pentru păcatul care te îndepărtează de original. De păcatul care îți fură liniștea, isihia. Pentru omul modern, poate, dacă vorbim detașați, ca din cărți și citări despre aceste realități, nu spunem mare lucru. Obișnuit cu rugămintea ori cu așezarea în poziția socială de a fi rugați de ceilalți pentru a obține cutare sau cutare lucru, omului de astăzi îi este greu să-și trăiască robia cu aere de libertate ori ispita de dumnezeu al lucrurilor mici. Redimensionarea vieții lui vine din duhul de cumințenie al rugăciunii. De aceea trebuie încurajat, însoțit de-a dreptul, să se roage. Țineți minte, sunt convins, că, pe când încă gânguream, cei care ne iubeau și ne îngrijeau înțelegeau mereu ce anume vrem. Nu le scăpa nici un zgomot, oricât de mic, un susur să fi fost, la care să nu reacționeze. Crescând, devenind noi înșine părinți ai copiilor noștri, am dobândit aceeași ascultare de zvon de gângurit și nopțile noastre, pentru mulți cele dintâi privegheri în sensul nipticilor isihaști, au devenit cele dintâi făptuiri de împlinire duhovnicească. Iar când am descoperit articularea cuvintelor, ni s-au împreunat și mâinile în rugăciune.

Așa să mărturisim și astăzi oamenilor. Că rugăciunea și liniștirea sunt aripile așezărilor noastre în cerul de lumină al Bisericii celei pline de Duh. O provocare duhovnicească adresată puterii noastre, ca fii ai Bisericii, creștini asumați - cum deseori ne place să spunem - de a ne pocăi, de a ne cere iertare pentru rănile făcute celorlalți și de a spăla în lacrimi păcatele ce ne-au rupt de forța convertitoare a cuvintelor. Pocăință nu în cuvinte meșteșugite, ci în chilia de înțeleaptă liniște a rugăciunii care te duce față către față cu Dumnezeu. Fondul de vorbărie al lumii care a erodat în timp cuvintele iertării astupă cu zgura minciunilor orice sens adânc al pocăinței și părerii de rău. De unde neliniștea noastră. Deși rostim și cerem iertarea, ea nu vindecă de nepace sufletul nostru. El rămâne oarecum dependent de răspunsul celuilalt care face aceeași greșeală ca tine. Nu caută să îndrepte propria ruină sufletească ori dărăpănarea sufletului său. Caută mereu să îndreptățească reacția sa. Așa cum noi ne îndreptățim păcatul. Or, într-o lume a îndreptățirii omului, e tot mai greu să vezi partea lui Dumnezeu, mesajul Său de iubire. Fără El, ca Biserică, pierim.