Fereastra deschisă mereu spre Ierusalim

Plină de semne și simboluri, cartea prorocului Daniel din Sfânta Scriptură ne apropie de taina lui Dumnezeu cel veșnic viu, atotputernic și bun, ascuns în transcendența cea mai presus de ceruri și prezent prin harul Său în orice atom din univers. Cartea ne vestește „plinirea vremii” și judecata de la sfârșitul veacurilor, dar este totodată o lecție despre viața de fiecare zi, trăită în credință nepătată.

Tânărul Daniel, împreună cu cei trei prieteni înțelepți Anania, Azaria și Misail, nu ajunge în Babilon ca un cuceritor, asemenea lui Alexandru Macedon, două secole mai târziu. El este captiv, departe de țara sa, adus în lanțuri și pus să slujească într-o împărăție care l-a lipsit de toate bunurile de acasă. A luat cu el doar credința în singurul și adevăratul Dumnezeu, înțelepciunea și cinstea, iar libertatea a sublimat-o în rugăciune. În orașul cu turnuri semețe, fereastra casei sale era mereu deschisă spre Ierusalim.

La confluența Tigrului cu Eufratul imperiile se ridică și se destramă, istoria regilor și faima celor puternici se amestecă în nisipurile unei adevărate panorame a deșertăciunilor. Profetul Domnului slujește cu loialitate pe suveranul babilonian, nu se amestecă în comploturi și uzurpări. El tâlcuiește vise și vedenii, decriptează mesaje neînțelese de magi și înțelepți de curte. Însă, mai presus de toate, pune fidelitatea față de Dumnezeu, în rugăciunile de fiecare zi. Nu se ascunde și nu se teme de cei care-l urmăreau ca să fie acuzat că nu respectă poruncile idolatre ale regelui. Fereastra deschisă spre Ierusalim în camera de sus era adevărata libertate, iar mâna Domnului l-a ocrotit în rugăciune și atunci când a fost aruncat spre pradă leilor. Scrie Sfântul Ambrozie despre aceasta: „Cât de curat trebuie să fi fost sufletul lui Daniel, de vreme ce a potolit firea barbarilor și a îmblânzit leii? Câtă înfrânare, câtă stăpânire de sine atât în suflet, cât și în trup! Nu fără pricină a ajuns el să fie admirat de către toți mai cu seamă atunci când - și toată lumea se minunează pentru aceasta - bucurându-se de prietenia regelui, nu a socotit nici aurul, nici măririle lumești a fi mai de preț decât credința. Căci el era gata să înfrunte și să sufere cele mai anevoioase opreliști, pentru iubirea față de Dumnezeu, mai degrabă decât să se lase abătut de la țintă, spre câștigarea unor foloase sau a unor bunuri din partea oamenilor”.

Pentru credincioși și pentru necredincioșii din toate timpurile, mirarea regelui din Babilon la aflarea miracolului săvârșit în groapa cu lei răsună ca mărturie de credință: „Poruncă iese de la mine ca în tot cuprinsul regatului meu să se teamă și să tremure lumea înaintea Dumnezeului lui Daniel, că El este Dumnezeul cel viu, Care rămâne în veci și împărăția Lui nu se va nimici, iar stăpânirea Lui nu va avea sfârșit” (Daniel 6, 27-28). Stăpânirea Lui nu are sfârșit. Peste câteva sute de ani, trei magi vor veni de la Răsărit la Betleem să se închine Pruncului cel Unul-Născut.

Într-o lume relativă și amestecată, pândită de metamorfozele unor noi idolatrii, într-o lume numită în termeni moderni „cocteil Babilon”, cartea prorocului Daniel ne îndeamnă să ținem mereu fereastra deschisă spre Ierusalim și să plecăm genunchii la rugăciune, în lumina binefăcătoare a Răsăritului cel de Sus.