Grăirea în deșert, risc de infobezitate

Postul Mare bate la ușă și noi iarăși ne pregătim de exerciții spirituale, fiecare după puterile sale, pentru schimbarea modului de viață. Suntem atenți la regimul de nutriție și eliminăm din alimentație orice ne-ar putea submina intențiile ascetice de sezon. Legumele și fructele ne devin tot mai necesare în urcușul duhovnicesc, fiind totodată garanții alimentare pentru detoxifierea organismului biologic.

Când mergem la duhovnic ne mărturisim păcatele făcute cu fapta, cu cuvântul și cu gândul. De aceea, postul deplin se lucrează pe toate aceste trei niveluri. Greșelile săvârșite cu fapta, ca și faptele noastre virtuoase, le văd oamenii cu care intrăm în relaționare cotidiană; cât despre greșelile săvârșite cu gândul - pe acestea le măsoară conștiința noastră și le știe Bunul Dumnezeu. Cuvintele au însă o mai mare fluiditate în spațiul comunicării și balansează între gânduri și fapte, între certitudini și ambiguități surprinzătoare.

Unii oameni comunică prin tăcere, alții supralicitează darul vorbirii și fac risipă de cuvinte: cuvinte rostite, cuvinte scrise pe hârtie, criptate în ideograme sau repovestite în hipertexte virtuale. Se revarsă în avalanșe peste mințile noastre și adesea nu mai știm care sunt emițătorii și care destinatarii, crezându-ne obligați să ne implicăm în acest amplu demers comunicațional. Dezbateri grave privind starea națiunii și provocările lumii de azi, meditații existențiale condimentate cu breaking news, adevăruri solemne mixtate cu ficțiuni de telenovelă, cozerii de gospodine în vacanță, bruiate de încurajări și huiduieli pe stadioane. Toate acestea ne fac supraponderali din punct de vedere informațional și ne expun riscului de infobezitate.

„Beția de cuvinte” încondeiată de Titu Maiorescu era o maladie boierească, a elitelor intelectuale; „limba de lemn” este o sechelă a standardizării comuniste; risipa de cuvinte din zilele noastre pare o manifestare a mentalității consumiste în spațiul comunicării funcționale. Paradoxal, ea nu aduce prosperitate informațională, ci mai degrabă deșertificare a grăirii împreună. Adevărurile cotidiene sunt deseori relativizate și sufocate de poluarea minciunii și imposturii. Diagnosticul a fost pus cu multe veacuri în urmă de Sfântul Efrem Sirul: duhul grăirii în deșert. Într-adevăr, câte dintre cuvintele rostite sau auzite într-o zi au consistență și sunt edificatoare? Agricultorul ar spune: prea puțin grâu și prea multă neghină...

Evanghelia ne îndeamnă către o asceză a cuvintelor: „Ceea ce este da, da; ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, iscusit doctor al cuvântului, ne recomandă, în Omilia sa despre predică: „Să chemăm conștiința noastră și să-i cerem socoteală de cuvintele, de faptele și de gândurile noastre; să cercetăm ce s-a săvârșit spre paguba noastră. Să vedem ce cuvânt s-a cheltuit rău, în ocări, în cuvinte de rușine, în insulte; să vedem ce gând a pornit ochiul spre desfrânare, ce gând a trecut la faptă spre paguba noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu privirile chiar și să ne străduim să ne depărtăm de cheltuielile acestea nepotrivite; în locul celor cheltuite odată rău, să punem alte câștiguri; în locul cuvintelor rostite fără rost, să punem rugăciuni; în locul privirilor desfrânate, milostenii și posturi”.

Nu se putea o rețetă duhovnicească mai potrivită pentru vremea Postului Mare.