„Grăuntele de muștar” al credinței în parcul tehnologic

Civilizația modernă are meritul de a înmagazina pe suporturi miniaturale de memorie toate acumulările de gândire și făptuire ale generațiilor trecute. Enciclopediile digitale, bibliotecile, arhivele și muzeele lumii conțin un volum uriaș, în permanentă creștere, de informații despre istoria și evoluția umanității. Gloria enciclopediștilor de altădată este eclipsată de capacitatea mașinilor de a păstra cu fidelitate memoria științifică, economică și cultural-artistică a lui homo sapiens.

Când te apropii de monumentala Enciclopedie a Religiilor, coordonată de Mircea Eliade, publicată în 1987, ai o imagine a modului în care tradițiile ancestrale ale popoarelor transmit tezaure de spiritualitate și reprezentări ale sacrului ca dimensiune ființială a umanului. Credințele și ideile religioase sunt fibre esențiale ale devenirii culturii și civilizației în toate regiunile planetei albastre, așa cum se vede ea din spațiul interstelar.

Omul tehnologic din zilele noastre nu mai are tihna agricultorului sau a păstorului din vechime și nici abilitatea de a-și ordona viața în armonie cu ritmurile creației. Tindem să trăim artificial și superficial, în căutarea fericirii de fiecare clipă. Dar chiar dacă ne-am îndepărtat de mediul arhaic, mai păstrăm în noi un punct de încopciere la rosturile lumii, o conștiință mai pregnantă sau mai încețoșată a sacrului.

Credința în Cineva mai presus de toate este „grăuntele de muștar” despre care vorbește Mântuitorul Hristos în parabolele Sale. Răspuns la chemarea de Sus și sens al căutărilor noastre existențiale, credința în Dumnezeu este forma deplină a libertății noastre și încoronarea rațiunii. Pentru că, deși avem atâtea și atâtea mărturii, oamenii au și opțiunea de a nu crede sau a crede diferit unii față de alții. Picătură de har, credința fiecăruia dintre noi este taina relației dintre creat și necreat, un dar al Domnului și o descoperire a omului, potențată adesea prin cuvinte de smerenie: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).

Dincolo de sondaje și statistici, credințele oamenilor asigură dinamica interioară a creației și a întregii civilizații. Redusă doar la promisiunile paradisurilor terestre, lumea noastră hipertehnologizată intră în scenarii riscante și este pândită de neîncredere. Homo faber sau homo connecticus constată că lipsește ceva și se întoarce din când în când către omul religios de altădată. Viața de fiecare zi, oricât s-ar concentra pe pragmatism, profit sau hedonism, resimte lipsa adevăratei transcendențe și neputința oricărui surogat de a o substitui.

Credința nu este doar o stare interioară, difuză și impersonală, ci poartă în ea viața trăită plenar, intenționalitatea persoanei către comuniunea cu alte persoane și împărtășirea de valori netrecătoare: comuniunea cu Trinitatea mai presus de spațiu și timp a Unicului și Adevăratului Dumnezeu, comuniunea cu semenii, în căutare de sens și însetați de ființare. Chiar atunci când celălalt nu împărtășește aceeași credință cu noi, dialogul ne face mai puternici spiritual.

Credința adevărată este înțelepciunea lui Dumnezeu trăită în această lume. Ea este mai presus de ideologiile și mentalitățile acestei lumi, chiar și atunci când unele dintre acestea își revendică fundamente religioase. Credința poartă taina vieții în comuniunea de persoane. „Grăuntele de muștar” al credinței, hrănit de harul Duhului Sfânt, crește și se înalță până la ceruri, iar roadele sale rămân ca fapte de lumină în patrimoniul general uman.