Griji mântuitoare şi griji vătămătoare

Grija omului pentru dobândirea de bunuri materiale este în esenţă expresia necesităţii de a munci şi ­valorifica pe cât îi stă în putinţă talentele cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Pusă în legătură cu împlinirea voii divine, munca atrage fiinţa umană într-o mişcare continuă de responsabilizare în sensul dăruirii în tot lucrul săvârşit, cu mâinile sau cu mintea, din dorinţa menţinerii în graţiile Creatorului, şi nu neapărat pentru o existenţă confortabilă. Un bătrân îmbunătăţit duhovniceşte, care împletise multă funie într-un timp relativ scurt, şi continua să-şi zorească mâinile la lucru, cerându-i-se cuvânt de învăţătură şi raportându-se la sine, a spus: „Am făcut asta ca să nu zică Dumnezeu că nu am lucrat cu puterile pe care mi le-a dat”. El avea această grijă, de a împleti funie cu toată iscusinţa de care se simţea capabil, şi cu cât devenea mai lungă, cu atât îi sporea nădejdea că va ajunge la cer, acolo unde îşi va primi răsplata cuvenită şi după care tânjea nespus - mântuirea.

Perspectiva muncii ca mijloc de apropiere de Dumnezeu ia forma unei griji mântuitoare, care potenţează talentele sădite în om de Creator, având întotdeauna dublă utilitate: pentru trup şi mai ales pentru suflet. Supraraportarea nevoilor spirituale la cele materiale oferă sensul real al trudei omului de zi cu zi, ştiindu-le pe cele materiale trecătoare, iar pe cele spirituale veşnice. Inversarea acestui raport şi alegerea unei existenţe bazată strict pe acumularea compulsivă de bunuri materiale aruncă omul într-un malaxor al grijilor vătămătoare, afectându-l sistemic: suflet, minte, trup. Alterarea în plan spiritual, reflectată în amplificarea predispoziţiilor pătimaşe, îl lipseşte de bucuria adevăratei împliniri, concepută doar în relaţie cu dumnezeirea.

Experienţa lumii moderne testează la diferite intensităţi griji de tot felul, una mai păgubitoare sufleteşte decât alta. Cauza acestei stări este redată de teologul Jean-Claude Larchet prin întoarcerea omului modern de la Dumnezeu, izvorul vieţii lui, obârşie şi ţintă a fiinţei sale şi rostul venirii lui pe lume, şi alipirea de realitatea sensibilă. În loc să se teamă de pierderea lui Dumnezeu şi, implicit, de propria sa pierzare, omul modern se îngrijeşte de obţinerea cât mai multor bunuri materiale şi plăceri lumeşti. Unul dintre gânditorii cei mai vehemenţi în apărarea tradiţiei, René Guénon, descria încă din prima parte a secolului trecut starea de declin a omului modern, denunţând cultura științifică şi tehnologică pe care a creat-o şi care îi şterge credinţa din suflet, înlocuind-o cu materialismul şi consumerismul. Cele mai la modă „modele spirituale”, evidenţia filosoful francez, sunt cele care mișcă portofelul mai degrabă decât mintea și care obișnuiesc oamenii să „contracareze valorile iniţiale”. În opinia lui, supravieţuirea omului modern în tumultuoasele ­tulburări care se produc și „se vor accelera în viitor” depinde de capacitatea de a-şi recăpăta sufletul și a redescoperi tradițiile. Iar pentru asta nu are nevoie de „modalităţi noi, mișcări sau călătorii în locuri străine și exotice”, deoarece „în cadrul propriei moșteniri este o tradiție care schimbă viața”.

Consideraţiile de mai sus se pretează foarte bine la o reformulare ca îndemn la introspecţie, la convertirea fără tăgadă a grijilor vătămătoare în griji mântuitoare, asemenea bătrânului care a atins înţelepciunea de a-şi pune în valoare talentul împletirii sârguincioase a funiei spre a-i deveni mijloc de mântuire.