Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27 În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să
Hristos, Lumina vieţii
Strălucirea de care este înconjurată viaţa unei bune părţi a umanităţii contemporane - strălucirea abundenţei, a luxului, a ştaifului, a tot ceea ce atrage comercial - este potenţată de multitudinea tipurilor de lumini artificiale folosite pentru a evidenţia ceea ce o înconjoară, marfa, obiectele şi fiinţele, sau prin folosirea de o anumită manieră şi în anumite scopuri a luminii naturale. Toată această strălucire a vieţii în care trăieşte omul (post)modern nu-l ajută întotdeauna să conştientizeze existenţa luminii vieţii morale şi spirituale sau să problematizeze posibilitatea vieţuirii întru ea. Iar fără o „naştere de sus“ şi o viaţă în Biserică nici nu poate fi vorba despre împărtăşirea de lumina cea necreată, izvorâtă din fiinţa dumnezeiască, despre care vorbeşte Hristos înainte de a face minunea cu orbul din naştere: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (In. 8, 12). Întunericul despre care vorbeşte aici Hristos acoperă strălucirea în care se desfăşoară vieţile noastre mundane, într-o societate a luminilor, şi care pare să satisfacă nevoile şi aşteptările unei omeniri avide de senzaţional şi spectacol.
Poate fi oare făcut cineva vinovat pentru această stare de fapt a orbirii duhovniceşti care domneşte într-o bună măsură asupra societăţii actuale? Oare datorită păcatelor oamenilor sau a înaintaşilor lor îngăduie Dumnezeu nevederea luminii spirituale? Pe când omul orb din naştere, vindecat de Mântuitorul, ştia de la alţii că este orb şi, pe baza a ceea ce a aflat de la alţii despre lumină, îşi dorea să vadă. Omenirea contemporană zace adesea în nevedere a celor veşnice fără să aibă măcar conştiinţa necreatului deoarece nu primeşte glas care să lumineze lăuntrul ei. Iar vocea care să atragă atenţia asupra stării de orbire a unei umanităţi neorientate în Duh este necesară pentru ca aceasta să afle lumina, căci pentru a o dobândi se cere contribuţia omului, precum Iisus i-a cerut orbului să meargă şi să se spele în scăldătoarea Siloamului, după care acesta a şi „venit văzând“ (In. 9, 7). Aşadar, pentru orbirea faţă de cele ale Bisericii nu sunt vinovate nici societatea, nici regimurile anterioare, ci oamenii se află în starea în care sunt pentru a da prilejul de a arăta întru ei „lucrările lui Dumnezeu“ (In. 9, 3).
Atunci când Lumina vine, nici nu mai e nevoie să spună ceva, căci este pregătită de vocea Bisericii care vorbeşte despre Ea. Lumina a vestit despre Ea tot ce are nevoie omul, iar atunci când vine, uneori nu mai spune nimic, ci săvârşeşte şi cere omului să răspundă. Uneori lucrarea de vindecare poate părea stânjenitoare simţului comun şi poate chiar scandaliza prin maniera aparent „umilitoare“ prin care este realizată - Iisus „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului“ -, iar neacceptarea unei poziţii doar părute de inferioritate sau „neconfortabile“ poate să-i lipsească pe mulţi de ceea ce este cu mult mai înalt şi mai important chiar pentru ei: împărtăşirea de Lumina cea netrecătoare şi de belşugul Împărăţiei cerurilor.
În cele din urmă, omul e chemat să ajungă la asumarea totală a credinţei sale în Fiul lui Dumnezeu, care face minunea transfigurării vieţii sale şi, precum orbul (In. 9, 38), să I se închine Lui.