Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Editorial Hristos, Lumina vieţii

Hristos, Lumina vieţii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Editorial
Un articol de: Pr. Florin-Cătălin Ghiţ - 13 Mai 2015

Strălucirea de care este înconjurată viaţa unei bune părţi a umanităţii contemporane - strălucirea abun­den­­ţei, a luxului, a ştaifului, a tot ceea ce atrage comercial - es­te potenţată de multitudinea tipurilor de lumini artificiale fo­losite pentru a evidenţia ceea ce o înconjoară, marfa, o­biec­tele şi fiinţele, sau prin folosirea de o anumită manieră şi în anumite scopuri a luminii naturale. Toată această stră­lucire a vieţii în care trăieşte omul (post)modern nu-l a­ju­tă întotdeauna să conştientizeze existenţa luminii vieţii mo­rale şi spirituale sau să problematizeze posibilitatea vie­ţu­irii întru ea. Iar fără o „naştere de sus“ şi o viaţă în Bi­se­ri­că nici nu poate fi vorba despre împărtăşirea de lumina cea necreată, izvorâtă din fiinţa dumnezeiască, despre care vor­beşte Hristos înainte de a face minunea cu orbul din naş­te­re: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va um­bla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (In. 8, 12). În­tu­ne­ricul despre care vorbeşte aici Hristos acoperă strălucirea în care se desfăşoară vieţile noastre mundane, într-o socie­ta­te a luminilor, şi care pare să satisfacă nevoile şi aştep­tă­ri­le unei omeniri avide de senzaţional şi spectacol.

Poate fi oare făcut cineva vinovat pentru această sta­re de fapt a orbirii duhovniceşti care domneşte într-o bu­nă măsură asupra societăţii actuale? Oare datorită pă­ca­te­lor oamenilor sau a înaintaşilor lor îngăduie Dumnezeu ne­ve­derea luminii spirituale? Pe când omul orb din naştere, vin­decat de Mântuitorul, ştia de la alţii că este orb şi, pe ba­za a ceea ce a aflat de la alţii despre lumină, îşi dorea să va­dă. Omenirea contemporană zace adesea în nevedere a celor veşnice fără să aibă măcar conştiinţa necreatului deoarece nu primeşte glas care să lumineze lăuntrul ei. Iar vocea care să atragă atenţia asupra stării de orbire a unei umanităţi ne­orientate în Duh este necesară pentru ca aceas­ta să afle lu­mina, căci pentru a o dobândi se cere contribuţia omului, pre­cum Iisus i-a cerut orbului să meargă şi să se spele în scăldătoarea Siloamului, după care acesta a şi „venit văzând“ (In. 9, 7). Aşadar, pentru orbirea faţă de ce­le ale Bisericii nu sunt vinovate nici societatea, nici re­gi­mu­rile anterioare, ci oamenii se află în starea în care sunt pen­tru a da prilejul de a arăta întru ei „lucrările lui Dumnezeu“ (In. 9, 3).

Atunci când Lumina vine, nici nu mai e nevoie să spu­nă ceva, căci este pregătită de vocea Bisericii care vor­beşte despre Ea. Lumina a vestit despre Ea tot ce are ne­voie omul, iar atunci când vine, uneori nu mai spune nimic, ci săvârşeşte şi cere omului să răspundă. Uneori lucrarea de vin­decare poate părea stânjenitoare simţului comun şi poate chiar scandaliza prin maniera aparent „umilitoare“ prin ca­re este realizată - Iisus „a scuipat jos şi a făcut tină din scui­pat şi a uns cu tină ochii orbului“ -, iar neacceptarea unei po­ziţii doar părute de inferioritate sau „neconfortabile“ poa­te să-i lipsească pe mulţi de ceea ce este cu mult mai înalt şi mai important chiar pentru ei: împărtăşirea de Lumina cea netrecătoare şi de belşugul Împărăţiei cerurilor.

În cele din urmă, omul e chemat să ajungă la asumarea to­tală a credinţei sale în Fiul lui Dumnezeu, care face mi­nunea transfigurării vieţii sale şi, precum orbul (In. 9, 38), să I se închine Lui.