Identitate națională și Ortodoxie

În urmă cu vreo 15 ani, am avut adesea prilejul de a-l asculta la Tesalonic, în Grecia, pe Mitropolitul Panteleimon Rodopoulos, egumenul de atunci al Mănăstirii Vlatadon (fondată de ucenici ai Sfântului Grigorie Palama, stavropighie sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice), profesor universitar de drept canonic la Facultatea de Teologie și fost rector al Universității Aristotel din Tesalonic, în timp ce se adresa unor tineri studenți ortodocși, printre care se întâmpla să mă număr, proveniți din numeroase țări (Siria, Liban, Rusia, Ucraina, Abhazia, Serbia, Bulgaria, România, America, Indonezia) și găzduiți cu generozitate de către mănăstire în căminul pentru studenți străini al Institutului de Studii Patristice din incinta așezământului mănăstiresc. Am reținut exact ceea ce Mitropolitul Panteleimon a spus de câteva ori în timpul întâlnirilor pe care le avea cu grupul heteroclit de studenți ortodocși invitați de către el la stăreție, la o cafea turcească, în fiecare sâmbătă după sfânta Liturghie: „Poate deveni oricine grec, cu două condiții: să vorbească limba greacă și să fie ortodox”. M-a uimit peste măsură, atunci, lejeritatea cu care nu considera că identitatea de neam ar fi condiționată rasial sau genetic, ci strict spiritual, sub aspectul limbii și al credinței ortodoxe.

Este evident că dimensiunea spirituală a identității e esențială. Limba, ca mijloc de comunicare între oameni, constituie în mod cert un liant substanțial și un vehicul de circulație a valorilor spirituale și culturale în interiorul unei comunități umane. Identitatea spirituală și culturală este cea care își pune cu adevărat pecetea specifică, unică asupra identității personale a omului, dar și asupra identității mai largi, a unei comunități mai extinse, locală, regională sau națională. Identitatea spirituală este singura cu adevărat elocventă și definitorie, și chiar dacă există și se vorbește de caracteristici genetice comune ale unor grupuri etnice compacte din anumite regiuni geografice, luând în considerare amestecarea în timp a neamurilor și popoarelor, a devenit inactuală și dovedită păguboasă susținerea vreunei teorii a purității de rasă la nivel de popoare în formele actuale de organizare în structuri statale. Se știe la ce atrocități poate duce teoria, transformată în ideologie politică, a superiorității substanțiale a unei rase umane asupra alteia. În Hristos, firea omenească sau umanitatea, pe care El a mântuit-o ca Dumnezeu și om, din iubire de oameni, prin răstignire și Învierea Sa din morți, e una singură, pe întreg mapamondul. De aici rezultă și caracterul universal al creștinismului, al Bisericii Ortodoxe, care conferă identitate, dar o și depășește pe verticală, în cele din urmă. Natura umană este una, izbăvită de Dumnezeu Cel Unul (cf. „Cred într-Unul Dumnezeu…”) în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, în Biserica Sa cea una („…Și-ntr-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică...”), indiferent unde se află pe glob. Și așa cum Dumnezeu Cel Unul este totodată întreit în persoane, iar Biserica cea Una este formată din Bisericile din fiecare loc de pe pământ, la fel și firea omenească cea una e multiplă sub aspectul identității personale, familiale, locale și naționale… Însă fără ruperea sau sfâșierea unității întregului, ci în comuniunea întru El.