Identitatea prin cimitire

Într-o cercetare de-a sa, eminentul etnolog Ion Ghinoiu sesiza cum harta unui cimitir este o imagine destul de fidelă a celei a satului, ceea ce-l îndreptățea să spună despre satul de aici și satul de dincolo. Lucrul este, de altfel, logic. Pe măsură ce o localitate s-a dezvoltat, mormintele s-au tot așezat în jurul mormintelor anterioare, începând cu primele, cele ale fondatorilor. Dar nu numai spațial, ci și spiritual, cimitirul este o oglindire a localității respective, mai ales în cazul satelor. El îți va spune ceva despre oamenii de acolo, despre felul lor de a simți raportul cu eternitatea, de a reflecta la el.

Aș dori să amintesc aici numai câteva dintre acele cimitire care mi-au rămas întipărite prin caracterul lor personalizat.

Mai întâi, cimitirele din satul bunicilor, Poiana Sibiului, în Mărginime. Mă gândesc mai ales la cimitirul vechi, „din Deal”, aflat în jurul primei biserici a satului, de lemn. Un cimitir mai smerit, mult în coastă. Cel nou, de la marginea satului, este mai fălos, mai impersonal și mai asemănător cu majoritatea cimitirelor. Spunând, totodată, și despre schimbarea oamenilor.

Cimitirul din Topa Mare, satul lui Ioan Alexandru (el îi spune într-o poezie „Topa Deșartă”), lângă Huedin, cu cetele lui de cruci masive din bârne, mai ­înalte de un stat de om. „O cruce noduroasă de stejar”, descrie el o astfel de cruce, de acolo, într-o poezie (Ca în paradis).

Cimitirul din Jacu Românesc, sat între Sighișoara și Târgu Mureș, în care minunatul părinte Ilie Moldovan de la Sibiu a organizat timp de câțiva ani o universitate de vară cu scop recuperator de identitate etnică și religioasă. Satul era părăsit, mai locuiau permanent aici doar cinci sau șase familii. Altele veneau numai vara să-și exploateze pământurile recuperate. Era ame­nințat a fi înghițit de Jacu Unguresc, sat aflat la șosea și încă înfloritor. Cimitirul era și el părăsit, cu cruci povârnite și împu­ținate de vreme și de vremuri, invadat cu ierburi crescute până la brâu, prin care răzbăteai cu greu. Dar dădea un sentiment minunat de comunicare cu cei de demult ai satului și cu Dumnezeu. Te întindeai și te pierdeai în marea de iarbă, printre morminte abia ghicite, cu ochii ațin­tiți în seninul nemărginit, și aveai un sentiment de universală și definitivă libertate.

Tot la capitolul „cimitire părăsite” se încadrează multe vechi cimitire evreiești din Bucovina, care mărturisesc discret despre vremuri apuse ale unei înfloriri evreiești de mai multe veacuri pe teritoriul României de astăzi. O pată de culoare care s-a pierdut. Ca atare, cimitirele lor sunt și ele tot mai stinse, mai abandonate. Eu l-am văzut mai îndeaproape pe cel de lângă Mănăstirea Putna. Era tainic și emoționant!

Mă mai gândesc cu o emoție aparte la cei care locuiesc în locuri greu accesibile din satele de munte, care-i înmormântau pe cei din familie în propria grădină sau livadă, lângă un pom, înconjurând locul cu un gard simplu, ca să nu treacă animale peste el. Sâmburi de cimitire. Acolo cei plecați rămân mereu în preajma celor rămași.

Într-o vreme, când mergeam des, ca inginer, „în interes de serviciu”, la Sighișoara, obișnuiam să mă plimb pe înserat prin cimitirul vechi al cetății, unul umbros, umed, cu alei în serpentină. Era o bună cale de ieșire din vuietul lumii, de liniștire și de regăsire de sine. Cele mai multe nume și inscripții erau nemțești, ceea ce dădea un sentiment de altă lume culturală, oarecum străină, dar la fel de pilduitoare.

Am fost într-o dimineață de primăvară, cu fiica mea, cam pe fugă, la Cimitirul Municipal din Milano, un fabulos, imens muzeu de sculptură în aer liber, în care comanditari și sculptori de talent au dat curs liber avântului lor romantic. Vizitarea lui mi se pare de neratat. Moartea este privită sub multiplele ei aspecte, de la cel absolut dramatic până la cel cu ușor umor.

La Roma, tot cu fiica mea, am fost la Cimitirul necatolic, pentru străini, de la Testaccio, lângă Piramida lui Cestius, ea însăși mormânt. Catolicii nu voiau să-i îngroape pe cei de alte credințe în cimitirele lor și le-au acordat acest loc extra muros. Printre morminte se află chiparoși centenari, pe ele este plin de pisici tolănite la soare, ca la ele acasă. Multe flori. Regă­sești numele unor personalități (în frunte cu doi poeți englezi recunos­cuți - John Keats și Percy Shelley), dar și o zonă ortodoxă rusă, identificabilă imediat prin crucile specifice, la bază cu brațul acela înclinat, și prin inscripțiile în chirilică. La un capăt, un fel de pajiște, presărată cu bănci, purtând mici tăblițe cu citate celebre. Pe ele, oameni care citesc și studenți care învață în această primitoare, pașnică vecinătate.

Să nu uităm de cimitirul nostru Bellu, de la București, și el frumos în multe părți ale lui, și el încărcat de multă istorie politică și, îndeosebi, culturală. Sunt de regăsit acolo mormintele unor corifei dintre cei mai de seamă ai culturii române, dintre aceia care au exprimat convingător, explicit sau implicit identitatea acestui neam. Treci prin fața lor cu emo­ția aferentă!

În concluzie, un cimitir poate avea un apăsat caracter identitar, este un element important al culturii unui spațiu spiritual, spunând despre duhul lui. Ca atare, este recomandabil ca atunci când ajungi într-un loc, dacă ai puțin timp, să cauți cimitirul acelui loc. În plus, pentru un creștin, mersul într-un cimitir poate căpăta nuanță de pelerinaj. Asta și în măsura în care „cel vizitat” a tins spre sfințenie. Vizitarea sensibilă a unui cimitir poate fi, pe lângă un îndemn la reflectarea asupra fragili­tății acestei vieți, și un prilej de subtilă bucurie, care vine și dintr-o apropiată comunicare cu Dumnezeu și cu tine, posibilă numai pe această cale. Până la urmă, cimitirul spune despre o identificare prin credința în Înviere, căci el nu este numai un loc al înhumării de trupuri, ci, în chip eminent și mistic, și unul al așteptării învierii de obște, cea care va fi cu trup și suflet.