Început binecuvântat de înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu

Noianul de emoții ale copiilor, ale cadrelor didactice și ale părinților de la începutul fiecărui an școlar este adus de Biserică înaintea Domnului prin intermediul rugăciunilor. Adunându-le în jurul a două lecturi nou testamentare (Gal. 5, 22-26; 6, 1-2/ Iac. 3, 12; 13-18 și Mt. 13, 3-9) într-o slujbă de binecuvântare, Biserica transmite un proiect duhovnicesc de situare într-un cadru educațional instituționalizat.

Efortul cadrelor didactice este comparat cu cel al semănătorului care răspândește sămânța, având de-a face cu diferite tipuri de sol, a căror calitate este decisivă în privința rodirii (cf. Mt. 13, 3-9). Natura rodirii este dezvăluită prin enumerarea darurilor Duhului lui Dumnezeu, în puterea căruia toți cei prezenți sunt chemați la experiența comună a dragostei, bucuriei, păcii, îndelungii-răbdări, bunătății, facerii de bine, credinței, blândeții, înfrânării, curăției (cf. Gal. 5, 22-23). Acestea nu țin de programe de învățământ („împotriva lor nu este lege”), ci de apartenența vie la Iisus Hristos, prin răstignirea patimilor și a poftelor, și de o conduită confirmată de Duhul Sfânt, eliberată de slava deșartă, mânie și invidie, odată ce greșelile celorlalți devin tot atâtea ocazii de solidaritate, de introspecție profilactică și de altruism descoperit ca realizare a normei de a gândi și de a fi a Domnului (cf. Gal. 5, 24-26; 6, 1-2).

Prioritatea în educația inspirată de Evanghelie o au receptarea și asimilarea datelor științelor dinspre înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Personificate în termeni paulini de Hristos Cel răstignit (cf. 1 Cor. 1, 23-24), acestea se verifică într-un mod de viață caracterizat de jertfă și comuniune, prietenie și solidaritate. Este ceea ce regăsim din ce în ce mai puțin atât în instituțiile de învățământ, cât și acasă, adică la școala de dinainte și de după școală, unde sunt predate mai degrabă egocentrismul și individualismul.

Principala justificare este competitivitatea. Până și de acum atât de hiperuzatul „lucru în echipă” este parazitat tot de afirmarea de sine și de egoism. Paradoxal, spiritul care animă lucrul în echipă nu mai este altruismul, acesta fiind detestat ca o slăbiciune, odată ce încă de mici suntem educați permanent să fim mai buni decât ceilalți, chiar cei mai buni în detrimentul celorlalți. Și mai periculos este atunci când până și rugăciunea la începutul unui nou an școlar ajunge să fie făcută în spiritul concurenței, nicidecum al comuniunii. Considerăm întemeiat gândul de a ne impune cu orice preț, când Cel căruia ne rugăm are și propune o altă abordare desăvârșită pe cruce.

Sunt două tipuri de înțelepciune care își manifestă incompatibilitatea de-a lungul procesului de învățare. Când „nu vine de sus, ci este pământească, trupească, demonică”, înțelepciunea este a celor care au în inimi „râvnire amară și zavistie”, preferând trufia și minciuna, aducătoare de „pizmă și zavistie”, „neorânduială și orice lucru rău” (Iac. 3, 14-16). În schimb, „înțelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi pașnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă și de roade bune, neîndoielnică și nefățarnică. Și roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea” (Iac. 3, 17-18).

Taina jertfei Fiului lui Dumnezeu întrupat arată că înțelepciunea și puterea divine nu țin de felul în care performezi învățând, ci de felul în care înveți pentru a fi capabil să-ți împărtășești darurile celorlalți. Cel care învață, calibrându-și astfel efortul, face apoi din parcursul profesional o cale care îl duce mai aproape de Dumnezeu în slujirea și nu împotriva celorlalți, devenind astfel sufletul frumos și bun din ceata celor roditori.