Îndreptarul de viață creștină al Sfântului Serafim cel Răbdător

Ne aflăm într-un an binecuvântat când Biserica Ortodoxă Română serbează 100 de ani de Patriarhat și 140 de ani de Autocefalie, prilej cu care Biserica s-a îmbogățit cu încă 16 sfinți ai credinței, care prin râvna lor au mărturisit că viața nu are sens decât ca înviere.

Preocuparea pentru sensul vieții este una fundamentală pentru om de-a lungul istoriei sale, iar pentru omul credincios credința este cea care dezvăluie acest sens al vieții. De aceea, tema credinței este una recurentă ca sens al vieții atât pentru cel credincios, cât și pentru necredincios.

În sens general, credința este acceptată ca o sumă de principii/ axiome nedovedite față de care ne supunem, dar poate fi și adeziunea la o comunitate, ideologie sau partid pe care o validez ca autoritate.

„Noile figuri ale credinței” despre care scrie Michel Kubler în „Mic îndreptar de credință” ne contextualizează diversitatea credințelor în care omul este chemat să viețuiască, după modelul lui Hristos. Părintele avertizează asupra secularizării excesive a Occidentului care a dus la regăsirea unor forme spirituale ce cunosc o amploare inedită, fie că vorbim de `moda misticilor exotice”, sistemele de înțelepciune orientale, curentul New-Age sau impresionanta mișcare neoprotestantă la nivelul tuturor continentelor, care câștigă teren în detrimentul Bisericilor „istorice”, și nu în ultimul rând a islamizării Europei.

Această „reconversie” este privită ca reacție la secularizare, dar, poate și mai grav, ca reacție față de instituțiile religioase (Bisericile) cărora li se contestă capacitatea de a răspunde aspirațiilor spirituale în noua configurație postmodernă. Părintele Michel Kubler insistă pentru a vesti credința în acest univers secularizat, prin „regăsirea locului trupului în viața spirituală”, care a fost neglijat de un „intelectualism dezîncarnat” al creștinilor din deceniile trecute.

Oamenii de azi vorbesc despre credință dintr-o poziție impersonală, punând în discuție teme destul de marginale adevărului de credință pe care îl asumă la nivelul unor principii teoretice obligatorii de urmat, creditate în jurul dogmelor. Foarte rar auzi că a fi credincios presupune a trăi o relație personală cu Hristos, iar această trăire îți definește existența spirituală, pe care afirmi că o mărturisești, prin modul tău de viață.

Christos Yannaras amintea în „Abecedar al credinței” că acest mod de viață creștin ar trebui să transforme existența credinciosului într-un „eveniment de comuniune”, lipsit de orice individualism și egocentrism, pentru că „Biserica este un trup, un organism al comuniunii, în care mădularele ei trăiesc nu fiecare pentru sine, ci fiecare într-o unitate organică de dragoste cu celelalte mădulare și cu Capul trupului, care este Hristos”.

Experiența credinței devine o experiență personală în care învățătura Bisericii este învățătura și experiența mea, deci conținutul principal al vieții mele. În acest fel, ea nu se mai manifestă în chip individual și comunitar, pentru că devine o experiență de dăruire și abandonare, „inimă vie a credinței”.

Părintele Ioannis Romanidis în „Teologia patristică” vorbește despre lucrarea Bisericii care este chemată să se focalizeze asupra modului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Inspirat de Sfântul Nichita Stithatul, părintele vede lucrarea Bisericii legată de propovăduirea lui Dumnezeu care se descoperă fie ca Lumină, fie ca foc ce arde în vremea celei de-a Doua Veniri. El amintește că această pregătire a membrilor Bisericii, de fapt a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lumină, este o „disciplină terapeutică”, ce începe și se termină în viața aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc și să se încheie în viața aceasta. Pentru că după moarte nu există pocăință. Această disciplină terapeutică reprezintă „esența și principalul conținut al Tradiției Ortodoxe, precum și principala grijă a Bisericii Ortodoxe”.

Experiența acestor „modele terapeutice” este deopotrivă diversă și unitară, în măsura în care putem vorbi de o disciplină terapeutică ce sesizează necesitatea prezenței lui Hristos în viața lor. Dumnezeu s-a revelat oamenilor, iar acceptarea de către ei a revelației Lui este însăși definiția credinței.