Înțelepciunea cea mai presus de lume, dăruită prin Duhul Sfânt

În paginile Noului Testament vedem oameni simpli, devotați și sinceri în activitățile lor, pe care Mântuitorul Hristos îi alege să împlinească demnități cerești. Păstorii și pescarii sunt preferați de Dumnezeu regilor, filosofilor, fariseilor și cărturarilor în lucrarea de restaurare și înnoire a umanității și a întregii creații.

În noaptea Nașterii Domnului Hristos la Betleem păstorii se alătură îngerilor în cântarea de slavă înălțată Atotputernicului Dumnezeu, de pace și bunăvoire între oameni (Luca 2, 14). Mântuitorul Însuși Se descoperă pe Sine a fi Păstorul cel bun: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11). Iar după iertarea lui Petru, acesta primește darul încredințat de Domnul: „Păstorește oile mele!” (Ioan 21, 16).

Dintre pescarii smeriți de la Marea Galileei, Domnul cheamă pe cei care îi vor fi apostoli până la marginile lumii, pescari de oameni. Pentru că „asemenea este iarăși Împărăția cerurilor ca un năvod aruncat în mare și care adună tot felul de pești” (Matei 13, 47). Din oameni trupești, ei devin duhovnicești și se fac și altora cale spre mântuire. Cu Hristos în corabie, ei înțeleg, chiar în vreme de furtună, care este direcția de mers și privirea lor străbate norii negri, ca să vadă Steaua polară de pe cerul mântuirii.

La Duminica Rusaliilor, ziua de naștere a Bisericii, mărturisim prin cântare: „Binecuvântat ești Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt. Și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ție”. Pogorârea Duhului Sfânt, a Mângâietorului care purcede de la Tatăl și se odihnește în Fiul, pecetluiește prin „limbi ca de foc” (Fapte 2, 3) taina iubirii atotputernice și smerite a lui Dumnezeu pentru creația Sa.

Odinioară, regele Solomon s-a rugat fierbinte Domnului și a primit darul înțelepciunii și priceperea de a conduce ­poporul său. Apostolii Mântuitorului Iisus Hristos primesc după Învierea Sa din morți puterea de a lega și dezlega ­păcatele oamenilor, iar prin trimiterea Duhului Sfânt, darul înțelepciunii de a sădi în inimi credința în cel Care a biruit cu moartea pe moarte și de a conduce poporul cel nou către Împărăția fără de sfârșit. Demnitatea sacerdotală înseamnă ­alegere și trimitere în lume, pentru că puterea Învierii și roadele Duhului luminează tuturor oamenilor.

Cu firea Sa umană îndumnezeită Hristos șade de-a dreapta Tatălui, mai presus de ceruri, dar trupul Său tainic, Biserica, cuprinde pe toți aceia care, prin înfierea cea după har, devin mlădițe vii, născute din apă și din Duh. Prin Duhul Sfânt se realizează, în timp și spațiu, dialogul dintre Dumnezeu cel veșnic și făpturile umane. Înțelepciunea dăruită pes­carilor-apostoli în ziua Cincizecimii este lucrătoare peste timp în comuniunea euharistică a Sfintei Liturghii, în Sfintele Taine și ierurgii, în fapte bune și în fiecare rugăciune înălțată către ceruri. Pentru că rugăciunea „Împărate ceresc” deschide fiecărui creștin calea înțelepțirii, a iluminării și fructificării în viața aceasta a roadelor Duhului, semințe de lumină pentru Împărăția cerurilor.