Înțelepciunea cerească a pescarilor

Dacă vorbim în zilele noastre despre înțelep­ciune, cei mai mulți dintre oameni se gândesc la capacitatea superioară a cuiva de a judeca lucrurile și de a înțelege lanțul cauzalităților. În opinia publică, omul înțelept este cumpănit, manifestă echilibru între cuvinte și fapte, cumințenie în comportament și măsură în toate.

Coborând către izvoarele civilizației umane, regăsim un filon neîntrerupt de căutare și valorizare a acestei virtuți, care îmbină cunoașterea raţională cu experiența vieții. În rugăciunea sa către Dumnezeu, regele Solomon nu cere nici bogăție, nici frumusețe, nici măreție, ci doar virtutea înțelepciunii. Pentru că ea este mai presus de lumina soarelui și de orânduirea stelelor pe cer, având izvorul viu în cuvântul Domnului, Care cu înțelepciune pe toate le-a făcut. „Am prețuit înțelepciunea mai mult decât sănătatea și frumusețea; am pus-o chiar înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată” (Cartea înțelepciunii lui Solomon 7, 10). „Ea este strălucirea luminii celei veșnice și oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu și chipul bunătății Sale” (idem 7, 26).

Noul Testament vorbește despre înțelepciunea care vine de la oameni ca fiind diferită de înțelepciunea care vine de la Dumnezeu. Aceasta din urmă, ca un dar dumnezeiesc, s-a dăruit pescarilor de la Marea Tiberiadei, ucenicilor Luca și Cleopa în drum spre Emaus, lui Saul din Tars pe calea Damascului, împăratului Constantin înainte de luptă... 

Despre înțelepciunea care vine de la Dumnezeu se cântă în troparul sărbătorii Rusaliilor: „Binecuvântat ești, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ție”. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a Bisericii poartă în timp și peste timp, prin cuvinte și chipuri sfinte, taina mântuirii noastre în Hristos. Fiecare om care se naște sub soare primește experiența credinței de la înaintași și are drept ajutor pe calea mântuirii tezaurul învă­țăturilor bisericești. Chiar în epoca dezvoltării și multiplicării științelor, izvoarele spirituale îi ajută pe oameni să nu se piardă în labirintul căutărilor existențiale, ­­„... ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii/ Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune/ Și-n a lucrurilor peteci căutând înțelepciune” (Eminescu, Scrisoarea a II-a).

Pentru că bucuria deplină, în Duhul Sfânt, vine mereu din prospețimea rugăciunii, ca întâlnire tainică, nemijlocită, cu Hristos-Cuvântul cel veșnic viu.

Despre simplitatea cerească a acestui chip de înțelepciune ne încredințează și cuvintele din Pateric ale Avvei Isidor Pelusiotul: „Mai mult folosește viața fără de cuvânt decât cuvântul fără viață. Căci viața și tăcând folosește, iar cuvântul și strigând supără. Dar dacă și cuvântul și viața se vor întâlni, fac icoană a toată filosofia”. Iată, așadar, o paradigmă a comunicării creștine în societatea informațională de azi, avându-și izvoarele în înțelepciunea cerească a pescarilor și confirmată de experiențele duhovnicești ale sfinților.